Emanuela Istrate: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poţi spune câteva lucruri despre tine?
Aldyn Alexander: Ar trebui să încep prin a spune că înainte de a fi scriitor, sunt pictor. Am avut o pasiune pentru desen încă din copilărie, apoi pe parcursul școlii (în liceu şi în facultate), fără a urma vreo şcoală de profil, mi-am dezvoltat aptitudinile şi talentul. Am început să scriu poezii în perioada liceului, iar pasiunea pentru lectură trebuie să recunosc că mi-am descoperit-o ceva mai târziu, prin anul doi de facultate, atunci când m-am decis să citesc tot felul de cărţi. Până acum am publicat doar două cărţi „Cuvinte de metal” (poezii) şi „Oraşe întinse pe vârf de retină”, un roman postmodern de tip eseu.
Lucrez la alte câteva volume cu subiecte variate: „Monstrul din vis”, o analiză a filmului „Tale of Tales” al lui Matteo Garrone inspirat după trei basme din Pentameronul lui Giambattista Basile, recent finalizată; „Conglomeron” axat pe recenzii de carte, analize cinematografice şi artistice şi gândit pe mai multe volume (sunt aproape gata cu finalizarea primului volum) şi un roman structurat ca o trilogie, căruia nu-i voi da însă numele aici.
În perioada 2017-2019 am urmat Masterul „Identitate, interculturalitate şi multiculturalism în literatura română şi europeană”, din cadrul Facultăţii de Litere din Galaţi, şi mi-am ales drept temă de disertaţie „Non-identitatea în opera lui Kafka”.
Am realizat de asemenea 18 expoziţii personale de pictură şi am pictat până în prezent aproximativ 500 de tablouri. Marea majoritate a creaţiilor mele au în centrul atenţiei femeia, abordată de obicei dintr-o perspectivă fantastică.
E.I. Ce ne poţi spune despre cartea pe care ai scris-o?
A.A. De obicei nu-mi place să vorbesc despre ceea ce creez. Creaţia ar trebui să vorbească de la sine; atât cât poate ea să exprime!
Acum ca să răspund totuşi la întrebarea dvs. aş putea spune că volumul de poezii „Cuvinte de metal”, cu motto-ul:
„Poezia… / Scoate metalul din cuvinte… / Le face uşoare, / Le face să zboare!”, l-am scris pe parcursul a aproximativ zece ani, în sensul că am creat suficiente poeme astfel încât să am de unde alege. N-am vrut să fie ceva forţat sau grăbit. Astfel, poemele ce-au reuşit să mă captiveze chiar şi după zece ani de la concepere, le-am inclus în volum; celelalte au fost fie date uitării, fie distruse. Legat de motto-ul acestui volum ţin minte că la una dintre lansări un cititor mi-a mărturisit că a cumpărat cartea din pricina motto-ului, fără a citi vreuna dintre poezii. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc că sunt un adept al cărţii cu motto. De altfel, toate cărţile mele aşa îşi încep existenţa. „Cuvinte de metal” cuprinde un număr total de 55 de poeme şi este ilustrat cu tot atâtea imagini, ce amintesc de perioada de început a artei mele, atunci când schiţam fel şi fel de tatuaje.
„Oraşe întinse pe vârf de retină” este un roman postmodern ce se revendică de la „Oraşele invizibile” ale lui Italo Calvino; motto-ul cărţii fiind preluat chiar din acest scurt roman eseistic al scriitorului italian:
„― De acum înainte eu voi fi cel ce descrie oraşele iar tu vei verifica dacă există şi dacă sunt aşa cum mi le-am închipuit. […]
― Oraşele tale nu există. Poate că nu au existat niciodată. Şi fără îndoială că nu vor mai exista. De ce te amăgeşti cu poveşti alinătoare?”
Este o retrospectivă şi o privire proprie asupra „Oraşului” în genere; cartea fiind alcătuită din 20 de capitole ce au în prim-plan oraşul şi o particularitate a sa, dublată de o posibilă cheie a descifrării trecută între paranteze rotunde, ca de exemplu: 2) Oraşul oglindă (Dublură!?); 9) Oraşele mecanice (Viitoare!?) sau 12) Oraşul labirint (Descifrare!?). În contrast cu volumul de poezii, cartea aceasta am scris-o fix într-o lună de zile, de la 11 iulie la 11 august 2015, însă documentarea ei s-a întins pe parcursul mai multor ani de zile.
Ca o completare, designul ambelor cărţi, de la interior (alegerea textului şi încadrarea în pagină) până la coperta propriu-zisă este o concepţie proprie.
E.I. Care a fost momentul în care ai ştiut că trebuie să scrii o carte?
A.A. Nu ştiu dacă a fost un moment anume în timp, ci mai degrabă o experienţă acumulată pe parcurs, ce s-a transformat ulterior în material de volum. Consider că o carte (de orice gen ar fi ea), nu trebuia grăbită, adică nu scrisă imediat şi publicată, ci abandonată cumva într-un timp nu neapărat al uitării ci mai degrabă într-unul al propriei creşteri şi dezvoltări. Abia după aceea, aruncându-ţi iarăşi ochii peste ea, rămâne să te decizi dacă mai merită sau nu să fie publicată. Un mini-test al rezistenţei în faţa timpului impus chiar de tine.
E.I. Cine a avut rolul cel mai importat în cultivarea pasiunii tale pentru lectură şi carte?
A.A. În cea mai mare parte au fost decizii şi motivaţii personale. Dacă ar fi să indic spre o direcţie, cunoaşterea ar fi probabil principalul imbold.
E.I. Cât de importantă este cercetarea pentru tine atunci când scrii o carte?
A.A. Cercetarea şi documentarea sunt cele mai importante. Aproape că nu se poate face nimic, în niciun domeniu de activitate, fără un studiu prealabil. În plan literar, aş putea da aici exemplul lui Thomas Mann din „Cum am scris Doctor Faustus”; – o altfel de „lamentare” a autorului cu privire la conceperea manuscrisului şi a evoluţiei procesului de creaţie.
E.I. Crezi că titlul este important pentru impactul cărţii?
A.A. Titlul este cel mai important în ceea ce priveşte o carte şi ca să vă dau un exemplu vă pot spune din propria experienţă că atunci când sunt nevoit să mă decid în a cumpăra o carte sau nu, despre care nu cunosc foarte multe detalii (o carte „anonimă” ca să zic aşa), recurg la titlu. De obicei îmi plac cărţile cu titluri simple, dintr-o bucată, ca de exemplu: „1984”, „Vertigo”, „Orbitor”, „Shining”, „Castelul”, „Adolescentul”, „Austerlitz”, „Rayuela”, „Crash”, „S.U.A”, dar şi „Un veac de singurătate” sună bine, cumva poetic.
Titlul are o însemnătate sporită în numele pe care-l conferă operei, dar şi opera la rândul ei, trebuie să fie promiţătoare, altfel undeva între titlu şi operă se produce un disconfort; o scurtcircuitare şi atunci fie opera lasă de dorit, fie titlul…
E.I. Cum descrii stilul tău de a scrie?
A.A. Uneori poate prea concis, alteori halucinant şi fantastic. În mare parte imaginar. Axat pe imagini!
E.I. Ce alte pasiuni mai ai pe lângă scris?
A.A. Cealaltă mare pasiune a mea pe lângă scris este pictura. Pictura a reprezentat de fapt prima mea îndeletnicire cultural-artistică, apoi a urmat scrisul şi, ca o condiţie intrinsecă adăugată de la sine, cititul; – lectura permanentă. Conexiunea cu „marile” cuvinte ale lumii.
E.I. Ai obiceiul zilnic de a scrie?
A.A. Niciodată! Cine face zilnic aceleaşi lucruri, atunci când vorbim de inspiraţie artistică, greşeşte sau, ca să mă exprim cumva mai permisiv, forţează lucrurile. Oricât ai fi de bun în ceea ce faci, nu poţi face lucrurile la fel de bine în fiecare zi. Aşa ca trebuie să aştepţi, să laşi cumva momentul să vină, să te caute şi când l-ai prins în cursa minţii tale, să-l exploatezi la maximum. Sunt zile şi zile şi, chiar dacă eşti un om fericit din fire, nu poţi fi fericit în fiecare zi!
E.I. Ai vreo carte într-atât de bună încât să fi dorit să o fi scris chiar tu?
A.A. Da! Categoric! Cred că toţi cititorii împătimiţi au o asemenea carte, uneori chiar mai multe şi dacă ar fi să mă rezum doar la una singură, în ciuda faptului că nu este beletristică, ci filozofie, spun doar atât: „Mii de platouri”.
E.I. Cu ce editură ai publicat cartea şi de ce ai ales-o?
A.A. Ambele cărţi, atât „Cuvinte de metal” cât şi „Oraşe întinse pe vârf de retină” au fost publicate în anul 2016 la o editură locală din Galaţi „Axis Libri” care este şi editura Bibliotecii Judeţene V. A. Urechia. Am ales această editură pentru că mi-am dorit o calitate tipografică de excepţie, directorul bibliotecii fiindu-mi de fel şi un bun prieten, şi poate şi pentru că nu prea am avut alte alternative. O editură prestigioasă de la noi (nu-i dau numele!) mi-a răspuns la mailul trimis că: „nu publică autori români ce nu apar în manualele şcolare”. Şi, mai mult decât atât, niciuna dintre editurile mari nu şi-a manifestat interesul de a intra în posesia manuscrisului spre a lansa mai apoi verdictul final: DA sau NU!
E.I. Care sunt scriitorii români care te-au marcat? Dar cei din literatura universală?
A.A. Dintre scriitorii romani îmi place Mircea Cărtărescu, în special pe „Orbitor” şi „Levantul” („Solenoid” încă nu l-am citit! – sic), iar cei din literatura universală sunt nenumăraţi: Dostoievski, Bulgakov, Kafka, Saramago, Thomas Mann, John Dos Passos, Thomas Pynchon, şi lista ar putea continua la nesfârşit pentru că biblioteca mea reală şi poate că şi cea imaginară, este o listă infinită, de tipul „Vertigo”, după cum ar spune Umberto Eco. Citeşti şi iar citeşti şi cu cât afli mai mult cu atât îţi dai seama că ştii prea puţin! Dar ăsta nu-i un lucru nou! O ştie toată lumea… toată lumea care citeşte!
E.I. Ai o carte pe care o reciteşti ocazional deşi o cunoşti pe dinafară?
A.A. De obicei nu am o astfel de carte, întrucât încerc să parcurg cel puţin o singură dată toate cărţile procurate, ce şi-au găsit vrând-nevrând un loc în bibliotecă. Ar fi însă o sumedenie de cărţi pe care le-aş reciti şi aici aş putea să mă opresc puţin la filozofie, pentru că filozofia nu-i făcută s-o citeşti o singură dată, trebuie citită iar şi iar. „Fiinţă şi Timp” ar fi una dintre aceste cărţi!
E.I. Trei cărţi pe care oricine ar trebui să le citească şi de ce:
1) „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury pentru că vizează destinul nefast al cărţii, devenit realitate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial graţie a partidului nazist şi a lui Hitler în special, un tiran care a iubit cărţile, având o biblioteca impresionanta (a se vedea „Biblioteca lui Hitler” de Timothy W. Ryback), dar care nu s-a sfiit să le ardă cu orice ocazie;
2) „Portocala mecanică” a lui Anthony Burgess pentru că este o carte postmodernă scrisă într-un limbaj uşor ininteligibil, adică în dialectul „nadsat”, un amestec de engleză, rusă şi rusă aproximativă;
3) „1984” a lui George Orwell pentru că prin introducerea metaforei „Fratele cel Mare” a reuşit să contureze trăsăturile principale ale unui stat totalitar şi poliţienesc aşa cum sunt multe dintre statele lumii de azi, fapt care ne demonstrează încă o data că „1984” e doar un fel de a te raporta la timp, deoarece 2020 nu e chiar atât de departe.
Şi, finalmente, un motiv central care vizează toate cele trei cărţi menţionate de mine mai sus, ar fi acela că toate dispun de cel puţin o adaptare cinematografică de excepţie: „Fahrenheit 451” în adaptarea lui François Truffaut din 1966; „Portocala mecanică” („A Clockwork Orange”) în adaptarea lui Stanley Kubrick din 1971 şi „1984” în adaptarea lui Michael Radford, evident din anul 1984.
E.I. Ce crezi că lipseşte pieţei de carte din România?
A.A. Nu cred că pieţei de carte din România îi lipseşte prea mult. Se publică în România foarte mult şi nu doar la editurile mari cum ar fi Humanitas, Rao, Art, Polirom, etc., ci şi la edituri mici, locale, care încearcă să se extindă sau, în alte cazuri, să supravieţuiască. Dacă pieţei de carte din România îi lipseşte ceva, din punctul meu de vedere ar fi receptivitatea din partea publicului şi dorinţa generală de a citi. Şi mă refer aici la publicul de toate vârstele: de la cei mai tineri la cei mai bătrâni. Am putea să lăsăm deoparte pentru o vreme telefonul mobil, tableta sau televizorul şi să facem o prioritate din lectura unei cărţi. Oricare! Aceea pe care ne-o alegem chiar noi! Esenţial este să facem această alegere, care ne va schimba nu doar percepţia asupra lumii ci şi modul de a trăi.
E.I. Care e cea mai mare provocare din viaţa unui scriitor din România în opinia ta?
A.A. Cea mai mare provocare din viaţa oricărui scriitor ar trebui să fie chiar inspiraţia, ceea ce scrie. În contextul în care nu reuşeşti să te impui pe piaţa de carte din România, publicând la o editură mare, e nevoie totuşi să-ţi găseşti în continuare inspiraţia şi să-ţi continui proiectele. Depinde totuşi despre care tip de scriitor vorbim. Pentru un scriitor aflat la început de drum provocările sunt unele, iar pentru un scriitor deja consacrat provocările sunt altele. Şi, în contextul acesta al consacrării s-ar putea ca scriitorul deja impus să-şi găsească mai greu inspiraţia decât unul care încă nu s-a impus. Un fel de beţie a gloriei. S-ar putea însă să şi greşesc dar, după cum am afirmat deja, şi aici nu cred deloc că mă înşel: provocările diferă!
E.I. Se poate trăi din scris în România?
A.A. Nu! Aşa cum nici din artă nu se poate trăi!
E.I. Unde îţi pot urmări cititorii noştri activitatea şi de unde pot cumpăra cărţile?
A.A. Fie pe pagina mea de Facebook: Aldyn Alexander Art, fie pe blogul personal unde obişnuiesc adesea să mai public câte ceva, în mare parte eseuri trimise la diverse reviste literare. Una dintre aceste reviste, cu care colaborez de ceva vreme şi care mă şi încântă, atât ca mod de apariţie (digital cât şi pe hârtie), dar şi din punct de vedere al conţinutului este „Banchetul” (Revista Fundaţiei Culturale „Ioan D. Sîrbu”, Petroşani, Hunedoara), patronată de scriitorul Dumitru Velea.
Momentan cărţile mele pot fi cumpărate numai de la mine. Au existat pentru o perioadă în câteva librării locale însă, fiind nişte apariţii mai vechi, astăzi nu mai sunt la vânzare în mod oficial.
E.I. Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?
A.A. Câteva cuvinte… Am pus parcă prea multe cuvinte în acest interviu, dar dacă ar fi să mai născocesc nişte „vorbe” ele s-ar referi probabil la dorinţa de creaţie a fiecăruia. Dacă ea există, dezvoltaţi-o şi împingeţi-o cât mai sus cu putinţă, iar dacă nu, faceţi ceva ca ea să existe!
