Interviu cu Gina M. Bud, autoarea cărții ”Indigo Summum”

Booknation: Pentru persoanele care nu au avut ocazia să te cunoască, ne poți spune câteva lucruri despre tine?
Ce se poate spune despre un artist? Deobicei, artiștii se prezintă prin operele lor. Probabil apogeul se atinge atunci când alții îi prezintă pe ei. Dar, până atunci, un început modest ar suna cam așa…

Mă numesc Gina M. Bud. Nu sunt scriitor de profesie. Sunt, ca să spun așa, „mai multe în unul”. M-am născut în Iași! Acolo am copilărit, am crescut și am primit educație. Apoi m-am format, puțin câte puțin, în orice colț al lumii ce și-a deschis brațele și m-a primit. Iar de când mă știu, cel mai mult m-au atras cărțile. Apoi filmele. Apoi alte forme ale artelor frumoase. Dar cărțile erau pentru mine ceea ce erau pentru un copil dulciurile dintr-o cofetărie. Cofetăria mea se numea Casa cărții.

Și pentru că niciodată nu aveam răbdare, începeam să citesc din două cărți deodată. Așa a început o pasiune, aproape nebună, pentru că nu-mi mai doream nimic. Decât cărți! Citeam la masă, citeam pe stradă, citeam la școală, citeam orice, oricând, oriunde. Apoi drumurile mi s-au încrucișat cu pasiunea pentru teatru și film. Așa că, cochetând cu arta scrisului prin poezie și câteva scurte nuvele, am scris, mai în glumă mai în serios, la 18 ani, o schiță comică în două acte pentru tinerele talente ale cercului de teatru de la Palatul Copiilor din dealul Copoului. Care s-a jucat, cum altfel? cu public, cu bilete, cu tot ce trebuie. Mulți din acei copii sunt astăzi actori, printre care și Marius Manole, Ramona Ginga sau Alin Florea.

Nu cred că mi-am imaginat atunci că peste 20 de ani voi începe să scriu romane.

B.N. Ce ne poți spune despre cartea pe care ai scris-o?
Cartea pe care am scris-o are în spate o gândire ca un plan.
La început, nici nu m-am propus să scriu o carte. Nu credeam că mă pot ridica la un asemenea nivel. Pentru mine scriitorii sunt niște somități, veniți cu o menire aparte printre muritorii de rând. Știam că am o idee ce mă bântuia inocent și naiv. Voiam însă să o spun cuiva capabil să scrie, dar nu o carte, ci direct în formatul unui scenariu de film.

Doar că în ziua în care am început să scriu, s-au întâmplat niște lucruri în viața mea care, m-au împins să dezvolt subiectul ce chiar și acum cred, poate deveni scandalos, controversat. Și culmea, nu are deloc legătură cu ce azi se înțelege prin scandalos sau atractiv mediatic.

Cartea care a prins contur, dar a durat 3 ani până să prindă cheag, nu poate fi, în opțiunea mea, prezentată sau descrisă. Pentru că s-ar distruge povestea, s-ar strica suspansul, s-ar pierde din valoare. Exact ca atunci când la un film, cineva povestește ce se întâmplă sau deconspiră finalul. Pot spune doar că e o carte ce începe palpitant ca mai apoi să te învârtă până la epuizare. Iar la final să te fărâme bucată cu bucată.

Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile simple, banale. Pentru mine, totul e mereu o competiție mintală pregătită să-mi scoată neuronii la joc, să „ghicească” cum se va termina o poveste. Și, unde nu intuiam, deveneam fascinată, subjugată definitiv, spasmodic, precum lumina lămpii printre fluturi.

Exact asta am încercat să fac prin scris. Să arăt cititorului, precum un scamator, mâna stângă. În timp ce mâna dreaptă lucra temeinic, pe ascuns, în spatele scenei, ademenind cu iluzionismul său literar.
Pentru că, frumusețea subiectului constă în puterea predicatului păcălindu-te cu adjective.

B.N. De ce ai ales să scrii această carte?
Răspunsul e ușor ciudat. Cum am mai spus, inițial, voiam acest subiect să devină povestea unui scenariu de film. Într-o zi de sărbătoare, chiar de ziua Sf Patrick, în călduroasa Arizona, sărbătoream la o… răcoritoare, alături de câțiva prieteni din lumea filmului. Și după niște discuții pe motiv că nu se mai scriu scenarii cu subiecte originale, am spus că am eu „subiecte”.

Nu eram prea convinsă că o să fie interesant ceea ce eu povestesc. Dar, după aproximativ 25 de minute, „răcoritoarele ” se încălzise, nimeni nu mai consuma nimic, nimeni în jur nu mai vorbea, eu făceam pauze lungi căutând detalii sărăcăcioase și nu auzeam decât acele nerăbdătoare: – și, și? povestește mai departe!…

Când am terminat de povestit nu mai voia nimeni să sărbătorească nimic. Nu stricasem cheful nimănui, erau oameni ce lucrau în cinematografia americană de film. Acolo secunda și oportunitatea sunt mână în mână. Fiecare gândea cum să prindă firul și să-l toarcă.
Unul dintre regizorii de la masă m-a „tocat” o lună cu – hai să facem film, să scriem scenariul. Și pentru că am spus seren, ok, hai! am lălăit-o, tărăgănând o perioadă, până a trebuit să mă întorc în România. Se îmbolnăvise mama mea iar eu începeam să trăiesc, fără să știu, subiectul primului meu scenariu. Și am avut un deja-vu. Trebuie să scriu! Să scriu o carte!

B.N. Când a început să crească această vocație de a scrie, de a creea?
Așa a început să crească vocația de a scrie. Așa a început să crească, pentru că de dospit, dospise cu ani în urmă. Nu mai găseam cărți care să mă satisfacă. Când îl descoperi pe Tolstoi de la 12 ani și te lupți pe la 14 ani cu Cartea nunții lui Călinescu, cam vrei să provoci. Și te apuci să scrii.

Cred că toată lumea a început să scrie mai întâi poezii. Eu am început cu schițe. Mai apoi, da, am încercat și poezii dar, mi se părea că nu mă încadrez. Schițe scriam ca să nu mă încurc, pentru că aveam un tumult de idei una mai trăsnită ca alta. În mintea mea se schimba zilnic câte ceva și atunci am început să scriu mai altfel. Să scriu ca să nu uit.

Și, pentru că voiam să și citesc dar să nu fiu influențată de ceea ce citesc, aveam zeci de notițe și jurnale unde scriam de la idei de film până la idei de scenariu. Și cred că da, așa a început totul. Pe la 12 ani, știam deja că nu voi deveni nici gospodină, nici om de știință și că m-am născut pentru un singur lucru. Să creez!

B.N. Cine a avut rolul cel mai importat în cultivarea pasiunii tale pentru lectură și carte?
Nu știu să răspund la această întrebare.
Cred că totul a început prin povești. Tatăl meu, un nemaipomenit povestitor, mare iubitor de istorie și geografie, mă adormea cu diverse istorioare. Cumva, el mi-a fost de multe ori enciclopedie. Apoi erau acele povești pe care le ascultai la radio. Nu am cum uita vreodată acel timbru vocal, ce la 8 fix, seara, spunea răspicat – teatru radiofonic.

Dar nu era suficient doar o poveste pe seară. Voiam mai mult. Și atunci cărțile au devenit principala atracție. Nu știu nici azi să merg pe bicicletă sau patine. Când părinții mei au vrut să-mi cumpere jucării, spuneam nu. Vreau cărți ! Și cărțile mi-au fost „joacă” în copilăriei. Așa că, posibil, am fost propria mea influență.

B.N. Cum începe o zi pentru un scriitor?
O zi pentru un scriitor nu începe niciodată! Ea continuă. Niciun scriitor nu se culcă cu capul limpede, cu mintea liniștită. Uneori gândește atât de intens la proiectele lui încât se trezește din somn și cu ochii cârpiți de vise, începe să noteze, să scrie. Așa că… Zilele creatorilor nu au început. Doar continuitate.

B.N. Pe plan literar, unde te vezi peste 5 ani?
Fără prea multe ifose, mă văd departe. Mă văd cumva luptând să schimb ceva prin scris. Nu vorbesc de literatura complexă, greoaie, sofisticată. Vorbesc de literatura de consum. Pentru că, spre marea mea tristețe, până și literatura ușurică a devenit un lux.

Eu și astăzi merg peste tot cu o carte în buzunar. Oamenii se uită destul de ciudat când văd un om ce nu e deranjat că trebuie să aștepte sau să călătorească pe drumuri lungi. Pentru că tot acest spațiu oferit de timp mi-l ocup citind. Și nu de pe telefon sau tabletă.

Nu! Ador prea mult mirosul unic de hârtie, proaspăt ieșită de sub tipar. Cred că lipsa acută de cititori, astăzi, există tocmai pentru că s-a pierdut plăcerea cărții de noptieră în favoarea tehnologiei. Iar dacă vrei să-ți fie citită cartea și de alte generații, trebuie să incluzi și ceva vulgar și ceva „mai fără perdea” iar limbajul, oh, limbajul… Să fie dur, pocit, murdar…

Eu am refuzat să recurg la toate trucurile astea. Și chiar dacă nu m-am exprimat picant, „sexos” și nu am folosit lucruri simple, mă văd sus și mă văd promovând și altfel. Uneori luxul și aroganța artistică emană tristețe.

B.N. Te-ai gândit până în prezent să renunți la stilul actual de a scrie?
Nu știu să dețin impulsul de a mă răzgândi! Cu atât mai puțin să renunț. Și nu doar că a renunța nu face parte din mine dar pot confirma continuitatea prin simplul motiv că niciodată nu am putut face doar un singur lucru. De aia am reușit performanța, ca și copil, să pot citi două cărți în același timp. Cred că mama mea atunci m-a blagoslovit. M-a numit Napoleon. Probabil azi Napoleon ar fi fost „multitasking”.

Ideea e că, începând să scriu primul manuscris, subiectul trăgând fizic energia din mine, trăirile fiind atât de intense, am avut nevoie să mă refugiez. Așa că, am deschis o fereastră nouă unde am început să scriu o altă carte. Și încă o carte… Apoi, pentru că mintea lucra pe mai multe fronturi, a început un război neurologic. Am ajuns cumva să scriu 6 cărți simultan. Și pentru că mi-a plăcut tot timpul să mă complic, am încercat să le scriu diferit ca stil, să conturez totul în așa fel încât lejer să spui că sunt 6 cărți scrise de 6 autori diferiți. Iar de renunțat să renunțe alții.

Am avut un puseu atât de mare de adrenalină când am terminat primul roman încât am hotărât să-l dezvolt într-o trilogie. Asta în timp ce desigur, împletesc încă finalurile celorlalte 5 manuscrise.

B.N. Care este prima reacție a oamenilor când citesc cartea ta?
Prima reacție… Cred că am așteptat prima reacție mai mult decât am așteptat să iasă cartea de sub tipar. Reacțiile există, primite dealtfel în scris. Cele prin mesajele mesageriei sau pe e-mail. Și toate, dar absolut toate reacțiile au conținut același explozie de efect.

Nimeni nu a putut citi pe bucăți. Nimeni nu a mai putut lăsa cartea din mână până nu au aflat finalul. S-a renunțat la somn, la a hrăni copiii la timp, la orice altă activitate pentru a se afla sfârșitul. Și sunt 2 volume. Și nu exagerez. Asta au spus cei ce m-au citit.

Pentru mine nu a fost mulțumire mai mare decât aceea că am luat somnul cuiva pentru a sta să citească. Pentru că exact ăsta a fost scopul. Să scriu în așa fel încât să nu o poți lăsa din mână. Și nu au fost doar reacțiile unor prieteni sau cunoscuți. Au fost oameni care nu mă cunosc deloc, care nu mă știu, care pur și simplu au fost interesați doar de subiectul poveștii. Apoi m-au căutat și mi-au spus că mai vor. Să le mai dau. Nu cred să existe reacție mai mulțumitoare, care să îți împlinească satisfacțiile muncii din condei. Și sacrificiul!

B.N. Când ți-ai dat prima dată seama că există putere în cuvintele tale? Când ai folosit limbajul pentru a obține ceea ce îți doreai?
Puterea cuvintelor a primat dintotdeauna. Un imn, o deviză, un motto, un citat nu există fără puterea cuvintelor. O declarație, o împăcare, o mărturisire nu pot exista fără imensa putere a cuvântului exprimat fie el și prin semne.

Probabil, am descoperit cu toții că se poate obține aproape orice cu ajutorul cuvintelor. De aceea am ales un limbaj fluid, ușor, pentru a atrage și pe cei ce se încurcă sau plictisesc de o scriere mai greoaie.

Eu sunt o mare iubitoare a metaforei. Și folosesc foarte des metafora în scriere. La un moment dat, am oferit manuscrisul meu unui realizator de programe la radio. Mi-a spus că niciodată nu a citit o carte cu o frazare și o exprimare atât de metaforică. Că pot cu ușurință să scot un manual cu expresii și moduri de exprimare.

A fost flatant! Dar, la rândul său, a știut cum să folosească lauda prin cuvânt.

B.N. Cu ce editură ai publicat cartea și de ce ai ales-o?
Am să-mi rezerv dreptul de a nu înșirui nume de edituri. Pot doar spune că am fost refuzată într-un mod destul de ciudat deși toți în jur erau acceptați. Ba chiar una din edituri, după o lună de zile, a catadicsit să-mi trimită un mesaj pe telefon (nici măcar nu s-au obosit să fie profesioniști, răspunzându-mi prin e-mail) scurt, arogant chiar, prin care explicau cum ei nu-și pot asocia numele publicând un asemenea subiect și că editura lor nu se poate pune într-o lumină proastă acum.

Poate mulți ar fi rămas dezamăgiți sau ar fi renunțat în urma unui asemenea răspuns. Cred că am zâmbit toată ziua gândindu-mă cum, în America, o asemenea constatare ar fi fost un semn sigur de succes. Dar acolo, orice e șocant sau interzis, vinde. Așa că, am știut exact ce am de făcut.

Mi-am scos ultimele fonduri financiare la înaintare, manuscrisul controversat și contestat, iar cu ajutorul unui prieten am găsit locul perfect unde să pot tipări, într-un număr mic, modest, primele cărți. Singură!

B.N. Care sunt scriitorii români care te-au marcat? Dar cei din literatura universală?
Nu cred că există suficient spațiu să pot vorbi despre atâția autori. Scriitorii români sunt mulți și sunt toți desăvârșiți în felul lor. Dar mie mi-ar place să ne reamintim de Mihail Drumeș, cu a sa minunată – Invitație la vals.

Nu pot descrie cât de mult mi-a plăcut și cu câtă ardoare am citit de nenumărate ori această carte. Un scriitor care mi-a influențat, cumva, stilul a fost și Romulus Lal. Când am citit prima dată – Cazul Evelinei B., am simțit cumva că nu întâmplător citesc povestea acestui personaj. A fost una din cărțile ce „m-a pregătit” pentru drumurile destinului meu. E cartea ce mi-a fost îndrumar prin poveste și autorul cu care mă identific foarte mult.

Literatura universală e și mai generoasă gusturilor mele. De la cea rusă care este desăvârșită până la cea a scriitorilor britanici și americani. Dar am să specific doar doi din cei adorați: Kazantzakis și Khaled Hosseini.

B.N. Ai o carte pe care o recitești ocazional deși o cunoști pe dinafară?
Da, desigur! Nu e o carte. E perfecțiune! La Medeleni. Perfecțiune!

B.N. Trei cărți pe care oricine ar trebui să le citească și de ce:
În primul rând, toată lumea ar trebui să aibă un DEX. Pe care să îl citească. Mai ales în zilele noastre. Atâta sărăcie verbală la un popor ce deține de sute de ani o asemenea cultură, nu este admis!

Apoi, aș recomanda peste 50 de cărți dar, probabil, cea mai dorită, după cum spun glumele, ar fi tot o carte de credit sau Facebook . „Cartea cea mai citită a prezentului”.

Așa că, în locul cărții de credit, aș recomanda „Moromeții„, cartea ce vorbește despre adevăratele bogății sau credite. Nimeni nu vă poate învăța mai bine să numărați sau să ascundeți banii așa cum o face Ilie Moromete.
Iar pentru visătorii „preacititului” Facebook, aș recomanda „Alchimistul” . Poate așa, între visare și realitate, măcar unii ar înțelege ce e trăirea adevărată, reală. Și n-ar fi rău… Să înțelegem dintr-o carte despre destin, despre drum, despre adevăr.

Nu mă pot orienta foarte bine la recomandări când știu că suntem codași la vânzare/cumpărare de carte.

B.N. Ce crezi că lipsește pieței de carte din România?
Nu știu! Mi-e străină funcționarea acestei piețe de carte și mi-a fost suficientă experiența cu editurile. Indolența și exploatarea primează. Eu le refuz. Dar pot spune că lipsește cu desăvârșire o meserie. Cea a agentului literar.
România are de la agenți imobiliari până la agenți ce îți vând detergenți.

Exclus un agent care sa vândă cultură. Eu am căutat un asemenea agent. Am văzut însă atâția ochi mirați încât, dacă nu m-aș fi săturat să tot centrez și tot eu să dau cu capul, mi-aș fi făcut un țel și din treaba asta. De exemplu, în alte țări, un agent literar e un fel de Zeu. Nu doar că e cel ce leagă și dezleagă toate conexiunile, dar e și cel prin care se dezvoltă agențiile, editurile. Edituri, care ție, ca scriitor, prin agent îți fac contract. Iar prin contract ai și siguranța scrierilor tale pe viitor.

B.N. Care e cea mai mare provocare din viața unui scriitor din România în opinia ta?
Să vrea și să reziste să rămână scriitor.

B.N. Se poate trăi din scris în România?
Nu!

B.N. Unde îți pot urmări cititorii noștri activitatea și de unde pot cumpăra cărțile?
Deocamdată, pe social media iar cărțile se pot comanda, momentan, doar de pe adresa de e-mail – [email protected]

B.N. Câteva cuvinte de final pentru cititorii Booknation.ro?
Citiți! Citiți! Citiți orice, indiferent că e calitativ sau nu. Pentru că diferența calității, exact așa se face. Prin comparații.

Citiți cărți cumpărate! Nu împrumutate sau furate de pe net. Scriitorii au și ei facturi de plătit. Și trebuiesc încurajați Citiți, pentru că educația și evoluția așa există.

Citiți, cărțile au o putere pe care dacă nu o vedeți, v-o arată istoria. Pentru a fi subjugate, popoarelor li s-au confiscat cărțile și au fost arse. Cărțile au devenit obiecte interzise iar majoritatea artiștilor, întotdeauna au devenit principali inamici. Pentru ca erau citiți. Pentru că evoluția popoarelor a avut mereu la bază cartea. Școala, ce costă atât de mult azi și are la bază dezvoltarea, se face cu și prin carte. Nu ne ducem la școală cu gențile pline de onomatopee sau jargoane. Ne ducem la școală cu cărți pline de învățătură. Pentru a crește frumos. Pentru a asimila.

Citiți, fără a arunca cartea după terminarea unor studii, fericiți că ați scăpat. Pentru că o carte, nu e obligație ci necesitate. Așa că, mai investiți și în carte. E o investiție sigură , pentru un viitor sigur.