În momentul când am început să scriu recenzia acestei cărți, mi-am dat seama că niciodată nu am analizat un thriller. Am citit, am împărțit cu alți fani ai genului opinii, dar niciodată nu am scris despre o astfel de carte. De ce? Probabil pentru că este extrem de dificil să lași loc de intrigă și să nu te apuci să împarți prea mult din subiect, în dreapta și stângă. M-am înarmat cu răbdare și atenți, și încep să disec cu lama atentă a cititorului un thriller psihologic demențial. Este vorba de romanul ”Agonie mentală” semnat de către germanul Veit Etzold.
Rareori mi s-a întâmplat să îmi ia o carte somnul și când zic asta, mi-o asum. Avem în față o narațiune fulminantă, un subiect de coșmar, în care maleficul, demonicul vine împachetat într-o serie de turnuri de subiect absolut incitante. O avem în prim plan pe inspectorul-șef Clara Vidalis, expert în medicină legală și un polițist de înalt talent în a descoperi tot felul de criminali bolnavi, obsedați sau obsesivi. Traumată în fragedă copilărie de un eveniment macabru, aceasta își dedică, așa cum era firesc, viața carierei de detectiv. O face apropo cu mult talent, dând dovadă de curiozitate și perspicacitate sau cel puțin așa a înzestrat-o autorul. Spun asta pentru că, deși avem de a face cu un gen literar foarte răspândit, nu m-am ciocnit de maniera insipidă a unor autori moderni de a crea suspans pe loc drept. Per contrario, am descoperit o figură feminină puternică, aruncată în vâltoarea unor acțiuni imprevizibile, care nu doar nu se sfiiește să lupte cu răul, ci o și face cu multă carismă.
Romanul abordează tema fanatismului religios, în care axa valorică este răsturnată, iar ideea răului se servește în ambalajul unui bine suprem. Un cult satanic, de-a dreptul odios, începe să atace societatea berlineză și face ravagii în rândurile filantropilor. Până în acest moment narațiunea este mai mult decât firească, însă mai departe cititorul se ciocnește de tot mai frecvente întrebări. Cine este criminalul? De ce alege anume așa victime? Ce le unește pe acestea din urmă? Deși în unele puncte ale romanului eram ferm convinsă că am înțeles tot, în următoarea fracțiune de secundă primea o lovitură de grație și toate calculele mele logice erau răsturnate. Autorul taie foarte meticulos firele povestirii, reînnodându-le și dându-mi de furcă în a înțelege de unde am pornit și încotro mă îndrept.
Narațiunea este alertă, dinamică, aduce oarecum cu un carusel sălbatic, din care foarte puțin rămân vii și foarte multe lucruri sunt voalate sub o pojghiță fină de minciună. Veit Etzold dă dovadă de o abilitate majoră în a consolida intriga cu fiecare pagină, și aici țin să fac o remarcă, nu aveți de a face cu o carte mică, dar volumul acesteia o să vă deschidă o nețărmuită poftă de lectură, iar fiecare pasaj va spori și mai mult dorința de a merge pe firul roșu al scriiturii.
Un plus aparte, pe care nu l-aș fi trecut cu vederea, este anturajul. Avem vreme posomorâtă, un Berlin mohorât și multe personaje inedite, a căror complexitate se dezvăluie treptat și se mențin persistent în memoria cititorului. Volumul, la editura Rao, este cu siguranță o alegere potrivită pentru o seară de toamnă târzie, când amurgul se instaurează tăcut, rece, făcând loc demonilor, fricilor și obsesiilor…
Alte recenzii de la Veit Etzold:
