Această carte mi-a fost recomandată în facultate de o doamnă profesoară foarte dragă mie și pe care abia ce am reușit de curând să o citesc.
Autorul:
Munca mea, viața mea, totul este dedicat bolnavilor, dar bolnavii și bolile lor mă conduc la gânduri care poate că altmiteri nu mi-ar veni în minte, în asemenea măsură încât mă văd obligat să întreb, împreună cu Nietzsche: „Cât privește boala: aproape că suntem ispitiți să ne întrebăm dacă am putea trăi fără ea” – și să considder că problemele pe care le ridică boala sunt fundamentale.
Pacienții mei mă incită mereu să îmi pun întrebări, iar întrebările mele mă conduc mereu la pacienți, astfel încât în povestirile sau studiile care urmează există o continuă mișcare de du-te vino.
Descrierea cărții:
În această carte se înlănțuiesc o serie de povestiri despre diverse afazii, sindroame, boli. Un profesor de muzică își confundă soția cu o pălărie. Un bărbat nu își recunoaște propriul picior. O femeie nu mai știe ce înseamnă stânga. Persoane considerate retardate mintal dovedesc capacități ieșite din comun. Toate acestea sunt cazuri neurologice reale cu care s-a confruntat doctorul Oliver Sacks. 24 de asemenea povestiri alcătuiesc o imagine asupra minții omenești – am fi tentați să spunem: asupra patologicului, dacă am putea trasa o frontieră netă între normalitate și patologie. Cu veritabil talent literar, Oliver Sacks nu se aventurează să tragă concluzii și să eticheteze, ci prezintă un tulburător spectacol al minții.
O să vorbesc câte puțin despre prima povestire care poartă și titlul cărții. întrucât mi s-a părut destul de profundă într-un sens aparte, în care cititorul poate simți nevoia empatică de a îi oferi personajului principal capacitatea de a putea trăi și altfel decât în lumea muzicii.
„El trecuse într-adevăr de la realism la nonfigurativ, la abstract, dar nu de artist era vorba, ci de patologie, care avansa spre o agnozie vizuală profundă, în care toată puterea de reprezentare și imaginație, tot simțul concretului și al realității erau distruse. Acest perete cu tablouri era o tragică expoziție ținând de patologie, nu de artă.”
Ceea ce simt că îmi încălzește sufletul la scrierile lui Oliver Sacks este căldura de care dă dovadă în conversațiile sale cu pacienții. Acest autor ne poate inspira pe noi ca oameni prin puterea incredibilă pe care el o manifestă în relația cu pacienții săi.
El îi tratează ca pe niște ființe umane, nu ca pe o sumă de afazii, sindroame sau alte boli. Se simte pregnant cum autorul își oferă o bucățică din sine în ceea ce scrie pe hârtie din dorința impecabilă de a-și împărtăși cunoștințele.
Alte recenzii de la Oliver Sacks:
