Eram aşa de obosit / şi sufeream / Eu cred că sufeream de prea mult suflet. 
Pe Lucian Blaga s-a întâmplat să-l reîntâlnesc în timp ce colindam prin ţară şi îl voi asocia de acum , cred, mereu, cu frumosul, istoria, civilizaţia pe care mi le-a inspirat oraşul Alba-Iulia; de acolo am cumpărat volumul care adăposteşte opera completă şi abia acolo am început să-l cunosc, după ce prin şcoală mai degrabă îl frunzărisem superficial.
Volumul intitulat Opera poetică include integral poezia lui Blaga, atât cele publicate în timpul vieţii, cât şi cele postume: Poemele luminii (1919), Paşii profetului (1921), În marea trecere (1924), Laudă somnului (1929), La cumpăna apelor (1933), La curţile dorului (1938), Nebănuitele trepte (1943), Vârsta de fier, Corăbii cu cenuşă, Cântecul focului, Ce aude unicornul, Ultimele poezii şi Addenda.
Lucian Blaga ( n.9 mai 1895 Lancrăm, jud. Alba – în trecut comitatul Sibiu – d.6 mai 1961, Cluj ) este unul dintre oamenii pe care ţara noastră i-a aşezat la binemeritatul rang al unei valori culturale de excepţie.
Deopotrivă poet şi filozof strălucit, ne-a mai lăsat moştenire dramaturgie ( între care Ivanca 1925, Învierea 1925, Meşterul Manole 1927 ), traduceri, a fost academician, jurnalist, profesor universitar şi diplomat.
Poetica sa este fără echivoc una a modernismului, cu influenţe expresioniste, ale cărei rădăcini însă nu exclud romantismul – prin mărci precum sensibilitate metafizică, viziunea despre lume, mitologie.
În poeziile din volumul de debut Poemele luminii vestigiile romantismului se văd încă mai clar – tematica iubirii – după care ele sunt estompate pentru o vreme, lăsând locul melancoliei, cosmicului, lirismului grav.
Dincolo însă de aspectele tehnice precum teme, versificaţie, curente literare, ş.a., ceea ce livrează poeziile lui Blaga cititorului simplu ( dar pasionat ) este sensibilitate.
Încă de la primul poem care deschide volumul – binecunoscutul Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – şi până la ultimele, versurile sale transmit emoţie, cu ” textura “ unei şoapte purtate de vânt.
O muzică suavă şi difuză, dar capabilă să răscolească până în cele mai adânci resorturi ale sufletului.
Nimerit sau nu, imaginea pe care mintea mea o asociază cel mai bine poetului şi chiar omului Blaga, este aceea a artistului prin definiţie: sensibil, timid, introvertit, melancolic, un comportament cumva stângaci, o inteligenţă superioară şi un talent deosebit.
Am mai spus şi altă dată, marea mea dragoste este literatura clasică, deci eram cumva resemnată că modernismul, şi mai ales, poezia “dezbrăcată” de viziunea idealizată ( catren, rimă îmbrăţişată sau împerecheată , cu teme ca iubirea sau natura ) vor fi printre pierderile mele din cariera de cititor amator.
Dar, trecând prin toate volumele cu atenţia şi starea potrivite ( de două, sau trei ori şi îndrăznesc să spun că ar fi necesare chiar mai multe recitiri ), am avut surpriza să fiu câştigată de poezia modernă, de versul liber, de sugestie, de metaforă, de stilul concentrat.
“Mi-aştept amurgul”, “Cresc amintirile”,” Leagănul”, “Psalm”, “Scrisoare”, “Nu sunt singur”, “Întâlniri”, “Noapte la mare”,” Alean şi amintiri ce torc” – sunt numai câteva dintre poeziile care mi-au plăcut în mod deosebit.
Dar, fie că sunt acestea sau altele, mai toate au avut pentru mine câte ceva: un gând, o clipă, o şoaptă.
Să te plimbi prin încăperile copilăriei, să poţi vedea de aproape notiţe sau obiecte vestimentare, să ţi-l imaginezi pe poet la masa de lucru din faţa ta şi să ţii în mână sufletul său, imortalizat pentru eternitate în versurile unui volum cu opera completă…acestea sunt bucurii sfinte, pe care le doresc oricărui iubitor de lectură şi călătorii.
Pentru că, nu-i aşa, nimic nu este mai preţios decât sentimentul, nimic mai durabil decât emoţia…
NOTA: 9 / 10
Alte recenzii de la Lucian Blaga:
