N-am citit decât Taras Bulba de Gogol (poate n-a fost cea mai inspirată alegere pentru prima întâlnire), dar după cartea asta Mantaua a ajuns pe lista scurtă, doar pentru că l-a făcut pe Dostoievski să spună: „Noi toți ne tragem din Mantaua lui Gogol”.
Mă așteptam la o lectură ușoară, și chiar este luată punct cu punct, dar ca ansamblu are ceva greutate, mai ales dacă ești puțin fascinat de cultura asiatică și conflicte interculturale.
Este o carte despre tranziție, despre mentalitate, tradiții și conflictul dintre culturi. Este despre schimbare, este despre lucruri pe care ești nevoit să le accepți, cu care ești obligat să trăiești, dar pe care nu reușești niciodată să le consideri normale. Este povestea unei familii bengaleze, stabilite în America imediat după căsătorie (una aranjată conform tradiției), cu accentul pus pe fiul (alias Gogol) născut după emigrare, educat de părinți în tradiția bengaleză, dar maturizat în cartiere și școli americane. Este despre conflictul dintre educația de acasă și stilul cotidian de viață american.
Surprinzător este că mi-au plăcut toate personajele, cu defecte și calități, cu plusuri și minusuri, toate mi s-au înfățișat ca posibili prieteni (grație stilului autoarei care se folosește de gândurile personajelor în caracterizarea acestora) în special părinții lui Gogol pentru care am dezvoltat o slăbiciune aparte în ciuda cutumelor și rigorilor de care nu se pot dezvăța. De fapt cred că tocmai în asta constă farmecul lor personal.
Seniorii familiei Ganguli ajung să trăiască în America mai mult decât au trăit în țara natală și în ciuda interacțiunii cotidine timp de 3-4 decenii cu stilul american de viață, reușesc să rămână bengalezi până în măduva oaselor. Nu același lucru se poate spune de generația tânără, născută și crescută pe pământ american. Conflictul intercultural este imposibil de evitat. Amprenta este împrospătată constant datorită interacțiunii cotidiene cu mentalitatea americană, interacțiune mult mai brutală în cazul părinților, deoarece, în timp ce Gogol și sora lui sunt ca un burete uscat care absoarbe informație nouă din două părți simultan, la părinți, cultura și educația profund bengaleză, stilul de viață și tradițiile sunt greu de reconciliat cu noul climat social.
Ce vă pot spune este că multe dintre tradițiile bengaleze (exceptând evident căsătoria aranjată) mi s-au părut mult mai de bun-simț decât ale noastre și vă dau un singur exemplu: în timp ce noi avem botezul (numirea copilului din fașă), ei au ceremonia orezului care se sărbătorește la șase luni de viață și este momentul în care copilul trece pe hrană solidă (orez evident). Numele copilului poate fi ales de la naștere până înainte sa între în școală. Numele oficial, pentru că acasă este cunoscut sub un nume de alint folosit doar de familie și prieteni apropiați.
Este evidențiat de la început faptul că Gogol este obligat să trăiască între două lumi: lumea strictă din casa părinților și mediul social libertin din America anilor ’70-’90 ceea ce generează un conflict interior. Conflict pe care speră să-l rezolve renunțând la numele (de alint) dat de părinți. Dar are parte de surprize. Ceea ce părea cea mai bună și simplă soluție se dovedește până la urmă un eșec deoarece nu numele e problema. Ci adaptarea, echilibrul pe care trebuie să-l găsească între aceste două lumi.
Nu vă dezvălui mai mult despre Gogol și viața lui, vă las să-l explorați singuri. O să descoperiți de asemenea multe secrete și delicii ale bucătăriei asiatice.
„That’s what books are for, to travel without moving an inch.”
Alte recenzii de la Jhumpa Lahiri:
