Ușor poate oricine.
În interviul dat după Yukon Ultra Ușeriu zicea așa:
A fost o cursă grea, cu multe probleme, care s-au aliniat frumos și mi s-au livrat ba pe rând, ba deodată. Dar a fost și extrem de interesant, fiindcă tot ținutul Yukon e de-o frumusețe și de-o puritate de parcă ai fi undeva la începuturile lumii, când totul era nou nouț. E genul de loc la care visezi să te întorci. Adică eu, cel puțin. Dacă nu ești prieten cu frigul, nu prea ai ce căuta acolo în zăpadă de un metru printre munți, păduri nesfârșite (și nedefrișate) râuri pline de somoni și lacuri imense (fără pet-uri).
Ei bine, eu vă spun clar și cu mâna pe inima că sunt unul dintre ăia care n-au ce căuta acolo, nu numai din cauza frigului, dar auzind că el a reușit mi-au crescut moralul și încrederea în limitele pe care o ființă umană le poate depăși când își pune ceva în cap. Nu zic că-s atât de slabă încât dacă m-ar doborî ceva nu m-aș ridica și n-aș lua-o de la capăt. Dar să mă duc de bună voie și nesilită de nimeni undeva unde știu că moartea mă așteaptă cu brațele larg deschise, nu, nu, not me, never.
27 de pași nu este scrisă pentru a transmite un mesaj sforăitor și ipocrit de motivare, nu e scrisă nici să stoarcă lacrimi și să câștige simpatie, chiar dacă atinge subiecte ca abuzul infantil, Ușeriu nu se bate cu pumnul în piept că ar alerga pentru alții sau pentru vreo cauză nobilă, aleargă doar pentru el. Nu încearcă să demonstreze nimănui nimic, nu e în competiție cu nimeni, decât cu el și demonii din capul lui.
Recunosc că la primele pagini am avut o senzație de ușoară dezamăgire, nu prea știam la ce să mă aștept și simțind hype-ul celorlalți, încântarea cu care povesteau despre carte, poate am avut tendința să ridic standardul. După Yukon a explodat iar agitația aia snoabă, pur românească, în mediul online și nu numai, de a ști, de a înțelege, de a vedea tu, domle, care-i treaba cu nebunul ăsta; grija aia de prost-gust a românului să-și bage nasul, să-și dea cu părerea, să explice el de ce face ăsta ce face. Nu mă sustrag din turmă. Fix d-aia am citit-o și eu.
Dar, Ușeriu mi-a dat un șut în cur și m-a trimis la plimbare să-mi analizez propriul psihic. Nu-ți explică negru pe alb de ce face ce face. Nu-l interesează ce concluzii trag oamenii. Nu ți se adresează ție, cititorului, nu încearcă să se facă plăcut sau să te atragă în vreun fan club. Întrebările alea pe care le pun mulți dintre noi: Ce e în capul ăstuia? De ce se expune la un astfel de pericol? Ce încearcă să facă? – îi răsună și lui în cap, puse de drăcușorul ala nepoliticos de pe umărul stâng, de zeci de ori în timpul unei curse când are moralul la pământ și oboseala îl prinde din urmă. Ce cred alții nu e treaba lui, fiecare înțelege ce vrea.
Nu e scriitor, e alergător de anduranță în curse extreme, dar e interesant monologul lui interior, felul în care se motivează, cum își judecă greșelile, cum încearcă să facă pace cu trecutul și cum se convinge să mai facă un pas, în timp ce mintea numără în mod mecanic până la 27 și trupul urlă de durere.
E clar că e croit dintr-o stofă specială și mai rezistentă, el ca om, e clar că a depășit multe dintre fricile pe care un om obișnuit nici nu se gândește să le zgândăre și că poate fi sursă de inspirație pentru alții, chiar dacă mie mi s-a părut că n-are nicio intenție să devină model.
N-am empatizat cu omul Ușeriu în totalitate, dar a fost captivant să urmăresc cum s-a reinventat și să constat că, chiar, e altfel. Este dominat de forță, are o înverșunare, o îndărătnicie aproape prostească, de catâr, alimentată de umbrele trecutului, este determinat să nu renunțe, să meargă PÂNĂ LA CAPĂT! Este în stare să se așeze la mijloc între cei doi mari dușmani – mintea și trupul – și să intermedieze o negociere pentru a-i atrage într-o alianță care să biruie oboseala, efortul, delirul. E capabil chiar să-i prostească cum l-a prostit pe el taică-su în copilărie ca să câștige custodia cu promisiunea a doi mânzoci. Se înscrie la curse tot mai nebunești pentru a îndrepta lucrurile din trecut, pentru a-și demonstra lui că a depășit nivelul ăla de care s-a speriat în pușcărie când s-a trezit încarcerat lângă un obscur infractor țigan. Vrea să-și dovedească că și-a spălat păcatele și strânge din dinți ca să recupereze ăia nouă ani pierduți între patru ziduri albe.
Elev sau slugă, puscăriaș sau om liber, infractor sau maratonist, Ușeriu s-a tot întâlnit cu moartea și-a fentat-o, sau poate ei i-a fost milă de el, dar a înțeles că timpul pierdut nu se mai întoarce.
Așa că nu mai dă atenție întrebărilor nepoliticoase ce vin din întunericul propriei minți. Mai e mult până departe? Nu. Doar 27 de pași….27 de pași doar de 9000 de ori….
„Fiindcă totul poate fi, la un moment dat, o mare lecție de viață. O lecție numai bună să te ia de mână și să te ducă, un pas mic, mai departe.”
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Tibi Ușeriu:
