O lege a lui Murphy zicea: “Durata unui minut depinde de care parte a ușii de la baie te afli”.
Analog (deși poate nu e cel mai bun exemplu) 27 de pași sunt mulți sau puțini, ușori sau grei, în funcție de traseul pe care îl parcurgi.
27 de pași este o lectură simplă, jovială, pragmatică, ușoară și sinceră. De fapt nu știu cât la sută e reală și cât e ficțiune (deși la o adică nu ar fi greu de aflat) dar am crezut-o până la capăt, în totalitate!
Tocmai pentru că Tibi Ușeriu lasă impresia cum că el nu vrea să impresioneze pe nimeni. Din contră, pare că cineva “l-a forțat” să își spună povestea. Așa mi s-a părut stilul: ca și cum cineva a tot insistat și insistat și până la urmă el a cedat: “păi dacă vreți neapărat să știți… poftiți! Plăcut sau nu, asta a fost cu adevărat!”
Și dacă a fost așa, cine (sau ce) l-a forțat să scrie această carte foarte bine a făcut!
Pentru că este o poveste ce trebuie spusă negreșit!
Așa simplă și concisă cum e ea (aproape lipsită de laudă, apreciere și stimă deosebită) sau chiar tocmai de aceea, cartea este un extraordinar exemplu de curaj extrem.
Un curaj de genul celui din cărțile de istorie, unde o mână de oameni cu brațele goale, câștigă în fața unei armate perfect echipate.
“Mâna de oameni” a lui Tibi au fost ambiția (ori poate inconștiența), curajul (sau tupeul), optimismul (nepăsarea?) care l-au făcut să câștige de fiecare dată în fața “armatei perfect echipate”: fie că a fost vorba de vreme extremă, situații periculoase sau chiar o armată perfect echipată în adevăratul sens, cât se poate de reală, ca atunci când a evadat din închisoare, de exemplu.
Tibi nu se sfiește să puncteze evenimentele neplăcute care i-au marcat copilăria (cât curaj îți trebuie doar pentru asta?!); să recunoască ilegalitățile pe care le-a făcut (hmm..oare e inconștiență?), să enumere toate clipele în care a vrut să renunțe, câteodată chiar renunțând de-a dreptul dar și toate suferințele fizice și psihice trăite pe trasee; unele chiar pur și simplu îngrozitoare, descurajante, de neconceput (poate fii nepăsare, tupeu sau chiar masochism?).
În momentele de efort sporit, când unele simțuri se intensifică iar altele amorțesc, apare ceva…energetic: senzația decuplării de propriul sine e absolut înfricoșătoare. Te uiți la dosul mâinii tale și te întrebi a cui o fi. […] Prin negură, își croiește drum o amintire ștearsă: “Găsește oaia, că de nu te omor în bătaie!.p.60-61.
În astfel de momente Tibi își amintește mereu evenimente din copilărie, ca un deja-vu al corpului și al minții, asemănând amintirea din trecut cu cea din prezent, amândouă având un puternic impact atât fizic cât și emoțional asupra vieții lui.
Se zice că atunci când ești aproape de moarte, amintirile întregii vieți ți se derulează în spatele ochilor ca un film dat pe rapid.
Exact aceeași analogie o întâlnim și aici: Tibi a fost de multe ori pe marginea prăpastiei și la propriu și la figurat iar în acele momente, mintea și sufletul s-au întors înapoi la evenimente care i-au marcat copilăria.
Cum bănuiam deja: aproape toate amintirile sunt dureroase iar multe dintre ele au fost dureroase chiar și fizic. Atunci când nimic nu mai are rost și sens ( dar nu la modul sinucigaș pe care el recunoaște că nu l-a gândit niciodată cu seriozitate), descoperă alergatul, maratonul, ultramaratonul, testarea limitelor, a tuturor limitelor, de orice fel!
…când reușeam să încalec clandestin câte un cal și să-l alerg la galop rămânând strâns lipit de coama lui. Dezvoltasem o tehnică. Mă apropiam lent, cu o mână de iarbă proaspătă, îl mângâiam pe bot să-i câștig încrederea, apoi pe gât, pe coamă. Prindeam strâns și, cu o mișcare largă de picior eram pe el. Apoi dă-i. […]
Așa și eu. Uneori, când alerg, îmi amintesc de această senzație. M-aș scutura de trecut dar el stă strâns lipit de mine. E povara cu care trebuie să alerg mereu. […]
Există lucuri de care nu te poți scutura cu una, cu două. Mai bine ți le asumi, te împrietenești cu ele, le lași să facă parte din tine, le duci cu o oarecare împăcare […]
Dacă vrei să-ți fie ușor, trebuie să treci cumva de ceva greu mai întâi. Ușor poate oricine.p.70-71.
Este o carte care vă va face să zâmbiți, să vă întristați, să vă speriați și de cele mai multe ori să vă simțiți mândri de conaționalul vostru.
….cu siguranță mulți sunt deja!
