Accabadora, subțirică și mititică, a fost încântătoare, profundă și delicioasă, impecabil scrisă, concentrată în jurul unei idei cu care mulți n-ar fi de acord. Este o propunere îndrăzneață de abordare a divinului din perspective diferite. Am savurat fiecare rând ca pe o acadea, una dulce-amăruie. Și la final, m-am gândit, eu care nu sufăr acadelele: never say never…
Maria se naște într-o familie săracă și este dată de suflet. Este cea mai mică dintre copii și mama biologică crede că i-ar fi mai bine în altă familie. Și ei și poate și alor ei dacă își exploatează interesul. O gură în minus de hrănit. Și nu se înșală. Maria se mută la Bonaria….văduvă înstărită și fără copii. Și învață să trăiască cu ea ca și când aici s-ar fi născut. Tușa nu îi e mamă, dar e mai bună decât mama pe care i-a dat-o D-zeu. Bonaria nu bagă în seamă cleveteala satului și trăiesc izolate în casa acesteia evitând să se amestece cu restul lumii, care se vede nevoită până la urmă să le lase în pace și să-și îndrepte atenția către evenimente mai suculente: nunți, botezuri, morți.
Viața în Sardinia anilor ’50 este simplă și grea. Maria muncește de mică, muncește și învață. Bonaria îi asigură un trai decent și o educație. Fata descoperă misterele vieții, rând pe rând, curioasă și inteligentă, își înțelege norocul de a fi fost luată de Bonaria din fosta ei casă. Știe că ar trebui să fie recunoscătoare și este, dar relația lor este ciudată și Bonaria are o fire introvertită și distantă ca și cum i-ar fi frică să se lege prea tare. Nu e ușor să se apropie de ea. Dar, cu timpul, o face și deși nu-i spune mamă, o consideră singura mamă pe care o are.
Viața curge lin în această comunitate izolată, rustică și primitivă din Sardinia. Dar practicile Bonariei, atât de bine ascunse de aceasta, îi sunt dezvăluite fetei la vârsta adolescenței și relația dintre cele două se frânge. Despărțirea și regăsirea sunt dureroase și aduc cu ele probleme spinoase și decizii radicale. Unele pe care Maria n-ar fi crezut că va fi în stare să le ia.
Este un roman de atmosferă ce propune o dezbatere despre moralitate și care ridică întrebări privind umanitatea și justiția, dar care te obligă să privești și din alt punct de vedere, din al milei și compasiunii, al unei mâini întinse atunci când nimic altceva nu a mai rămas.
Nu m-am confruntat cu decizia eutanasierii niciodată și nici nu-mi doresc. Nu știu care ar fi alegerea mea, dar modul cum este justificată această ocupație mistică și secretă pare rezonabil și un act creștinesc de ajutor, nu o crimă. E mai mult un act de empatie, de suprimare a suferinței ce nu poate avea loc fără consimțământul familiei, este o alegere care nu implică niciodată cruzimea. Bineînțeles că este un act ce poate deschide discuții în contradictoriu, viața este un lucru sacru și inviolabil, dar și demnitatea și valorile morale ale unui om sunt lucruri ce merită respectate. Unii o pot considera o joacă de-a D-zeu, alții o privesc ca pe un act de compasiune. Plaja de discuție este largă și diferită de la individ la individ în funcție de mentalitate și concepții și tocmai din această cauză mi se pare că este o cărticică care chiar merită citită.
