Sunt cititoare de cursă lungă, citesc orice îmi pică-n mână, mă rog, mai refuz literatură pornografică și de prost gust, deși am citit și așa ceva doar pentru a avea argumente că-i maculatură. Dar ca Dovstoieski n-o să mai găsesc autor care să scrie atât de bine chiar și povești stupide și obișnuite. E cel mai bun autor pe care l-am citit vreodată. Și am încercat câțiva.
Adolescentul nu e una dintre capodoperele lui, dar simți că-i aparține de la prima virgulă și până la ultimul punct. Povestea e mai puțin importantă, dar modul în care este analizat fiecare gând și fiecare pornire a personajului principal este unic și greu de surclasat. Citind-o la scurtă vreme după Amintiri în casa morților, clasificarea e ușor de făcut, dar tot a meritat. Oricum aș citi orice inepție scrisă de omul acesta.
Adolescentul, Arkadi Makarovici Dolgoruki,
e un fel de orfan, un copil crescut pe unde a putut, apărut în urma unei relații a moșierului cu o iobagă măritată, cunoscută pe propria moșie. Relația celor doi rămâne pentru mine o enigmă și acum la terminarea romanului, ca și atitudinea soțului înșelat, care nu se consideră chiar înșelat, ci are o altă viziune, ajutat de chemarea spirituală, asupra depravării, și care iartă așa cum numai un om umil, incult, dar cu cap ar putea s-o facă. Nu numai iartă, face mai mult decât să ierte. Își mai pune și singur ceva sare pe rană. Pentru îndurare în lumea de apoi, datorită curățeniei lui sufletești, din empatie și umanitate, din cauza sentimentului de umilință în care a fost educat, greu de spus. Cert e că, indiferent de motivul lui, e un om de admirat.
Adolescentul e naiv și inocent și aruncat într-o lume coruptă pe care o înțelege greu și după multe lovituri. Cartea e maturizarea lui forțată și brutală. Maturizare care nu reușește să-i frângă inocența și umanitatea. În ciuda tuturor intrigilor și mârșăviilor, găsește întotdeauna un motiv, o explicație, de multe ori ilogică, care să-i permită să-și iubească în continuare părinții și apropiații. Nehotarât în a-și afirma simpatiile, este prins între două sentimente total opuse: nevoia de a fi acceptat de un tată superficial și corupt și aceea de a-i proba nevolnicia și depravarea.
Prins într-o poveste complicată de dragoste și ură, ambiție și parvenire, dorindu-și pentru el însuși o recunoaștere socială și stabilitate, se îndrăgostește la rândul lui de o femeie și, datorită acestui sentiment, trece prin întreaga gamă de emoții asociate pasiunii. Îndoială, suspiciune, neîncredere, adorație, gelozie, pasiune, teamă, speranță, generozitate și răutate, le încearcă pe toate în goana lui de a cunoaște adevărată față a femeii iubite. Dar nu e singura lui curiozitate. Are mult mai multe întrebări, care îl macină din copilărie, față de caracterul tatălui său biologic. Fiecare descoperire, fiecare informație, fiecare discuție, fiecare pas pe care-l face este dureros, despicat și analizat foiță cu foiță și motivat chiar și când este evident că concluziile sunt în defavoarea acestor oameni. Acest tânăr continuă să se hrănească cu visuri și să lupte pentru cei iubiți, chiar dacă la final unii îi demonstrează că au meritat și alții nu.
Plecarea lui pe urmele tatălui, îi răstoarnă toate valorile sociale. Ceea ce cataloga la plecare ca fiind incult și umil realizează încet că este de fapt valoros și de admirat, iar ceea ce admira și disprețuia în egală măsură, deși visul lui e o legătură strânsă și bivalent asumată, îi aduce îndoială zilnică, zbucium și suspiciuni de anormalitate psihică.
Mizând încă o dată pe monolog și analiză psihologică, Dostoievski aduce în discuție aceleași subiecte dificile, sensibile și de actualitate: relațiile familiare și amoroase, moralitate, adulter, religie, diferențiere socială, interes cultural, religios și material. Pe fondul unei familii disfuncționale, aflate în umbra unui tată bipolar și nehotărît, asistăm la lupta unui copil, înarmat cu o „idee”, și la răsturnarea universului acestuia.
Alte recenzii de la F.M. Dostoievski:
