Mă întorc din când în când la Dostoievski cum se întorc unii la mare, cu același dor și nevoie de alinare. De ce Dostoievski? De ce îl consider la creme de la creme si cel mai bun dintre cei mai buni oricât aș citi și oricâte stiluri literare aș descoperi? De ce aș citi despre psihoza și nevroza unor personaje? Pentru că zbuciumul e veridic. Pentru că viața chiar e o plimbare nebună în care de multe ori scapi hățurile din mână și uiți cine ești și după ce valori te ghidezi. Pentru că ăia săraci și năpăstuiți sunt mai mulți și mai interesanți decât ăia ce trăiesc în huzur și au ca problemă existențială neîmpărtășirea iubirii sau adulterul. Pentru că deși sunt depresive și îți omoară toată speranța și credința în bine, personajele lui Dostoievski găsesc la final drumul cel bun sau mor încercând, pentru că nu-s idealizați, nici scuzați, nici iertați. Pentru că-s întorși pe toate părțile și le sunt analizate cele mai întunecate colțuri ale minții. Pentru că nu-mi dă doar un mic indiciu de vină sau mârșăvie, ci mi-i tăvale prin tot noroiul și toată pleava propriilor gânduri și fapte. Pentru că trag ponoasele pentru cea mai mică greșeală. Pentru că deși ar avea toate motivele nu aleg mereu sinuciderea chiar dacă se gândesc constant la ea. Pentru că luptă pentru ceea ce vor, pentru ce cred, pentru că de obicei sunt învingători, nu învinși. Pentru că nu i-ai putea nicicând iubi sau dezvinovăți, dar simți nevoia să-i urmărești.
Pentru că pe Dostoievski îl regăsești în orice personaj pe care l-a creat (exilat, trimis la ocnă, cu crize de epilepsie). Dostoievski te înspăimântă și amuză în același timp și e neobosit în explorarea psihicului uman, aruncându-l în cele mai abjecte și monstruoase situații, fără opreliști morale, norme sau reguli, împingându-l la limită și lăsându-l să se clatine pe marginea abisului. Dostoievski te invită la plimbare pe străzi mizere, în locuințe insalubre, te ține nemâncat în frig, te scoate la vânzare, te obligă să săvârșesti crime și apoi îți desface ca pe o ceapă, foiță cu foiță până la miez, psihicul.
Capacitatea lui de introspecție este unică. Moralitate, singurătate, degradare, autoironie, sarcasm și dezgust. Omul, dezbrăcat în pielea goală, analizat în toata splendoarea și nimicnicia lui. Omul, sfârtecat între rațiune și destin, între judecată și delir, între minciună și adevăr. Omul, condus de lașitate, de invidie, de ură și răutate. Omul ce acționează simțindu-se superior, dar dând dovadă de cruzime și micime. Omul, luptându-se se cu propria nefericire și niciodată capabil s-o învingă. Omul și lupta lui cu propriul subconștient. Omul și zbaterea lui eternă pentru a se dezbăra de păcat și a atinge absolutul. Omul și veșnicul lui eșec.
Aș putea vorbi despre ce-mi transmit cărțile lui ore în șir, dar azi sunt zgârcită și vă las să-l descoperiți singuri. Citiți-l pe îndelete și rumegati-l bine pentru că transmite atât de multe și le spune atât de bine. Dacă nu l-ați încercat măcar o dată pe Dostoievski, n-ați citit nimic niciodată.
