„Animozități cu miere” de Azaria Comănescu este cartea despre care pot să zic clar că e realitatea pe care o trăiesc mulți și multe chiar în acest moment al vieții lor. Aș fi spus asta, chiar și fără nota autoarei în care se specifică, negru pe alb, că fapte reale au fost sursă de inspirație în scrierea acestei cărți.
Păi nu e viața de zi cu zi cea mai inepuizabilă resursă care stă la baza multor povești – ficțiune sau nu? Totul pornește de la realitate și are menirea de a ne transmite ceva, oricât de neverosimile par a fi paginile pe care le citim.
Dar despre ce este vorba în carte?! E despre viață, cum am zis mai sus, despre căutări întâmplătoare, despre dorințe refulate (sau pe care habar nu ai că le ții ascunse în tine), despre regăsire, despre nefericire și lipsa acțiunii ca să schimbi asta, despre decizii, neîmplinire, iubire și neiubire.
Despre ”Animozități” care nu mai pot fi ascunse, nu mai pot fi acoperite ”cu mierea” din cuvinte, nici cu relații în afara relației oficiale.
Despre ”Animozități” – care de la atâta miere se transformă în fiere, fără să mai ducă pe vreun drum al fericirii, împlinirii, eliberării sau libertății.
Uneori, orice ai ”turna” peste neînțelegeri, nu le este schimbată înfățișarea, ci le acoperă precum un preș – dar tu știi că tot ce se află sub preș devine balast, pe care-l porți cu tine și care va ieși la suprafață mai curând decât te aștepți.
”Animozități cu miere” sau cum alege viața să-ți spună că nu poți fi la infinit cu fundul în două bărci, din care să te ajute ăl de sus să nu pici niciodată.
Mierea își face foarte bine treaba – îndulcește un timp, poate ascunde ceea ce nu vrei să vezi sau să accepți, dar nu rezolvă hibele, nu dizolvă nicio problemă – că nu e treaba ei să rezolve.
Da, unii vor spune că de asta pun miere peste orice, ca să se rezolve, ca să nu mai aibă ei nicio treabă. Dacă toate s-ar rezolva cu miere în viața asta, albinele ar avea mult de lucru…
Coperta cărții este sugestivă, ne spune multe: albinele nu fac casă bună cu fumul de țigară, așa cum iubirea nu este deloc prietenă cu ipocrizia.
”Animozități cu miere” pare să iasă din tiparele obișnuitului, așa că decid instant că îmi e pe plac. Cum să nu mă bucur că în paginile ei voi descoperi cărți și autori? Nici cu limbajul colorat nu am avut vreodată probleme – ca să am acum. Din contră, aș zice că adaugă o notă de pitoresc peisajului.
În ”Animozități cu miere” îi vei cunoaște pe Ariadna, David și Micaela. Ce legătură este între cei trei? Doi dintre ei sunt soț și soție, iar cealaltă este femeia care-l va întâlni pe soțul nu neapărat nefericit, în mediul online – site-ul pe care ea îl accesează din curiozitate poate, neașteptându-se să găsească pe cineva anume.
Îl găsește pe el, absolut întâmplător. Și de acolo începe să se scrie povestea lor, poveste care are la bază inteligența amândurora și discuțiile interminabile despre pasiunea loc comună: cărțile, cu citate și referiri la autori, pe care le regăsești de-a lungul întregului roman.
Ce cred eu? Oamenii se pot întâlni oriunde, inclusiv pe site-urile de dating, se pot descoperi, pot fi fericiți, pot trăi frumos. Da, dar ce va face David cu nevasta din dotare? Eh, el poate trăi foarte bine și așa: pe Ariadna o descoperă treptat, se completează perfect – aproape că e o minune există o așa potriveală. Pe nevasta-sa, Micaela, nu o mai iubește. Dar e mama copilului și partenera de nădejde, care face mâncare, spală chiloți, dă cu aspiratorul…
Micaela e femeia care se sacrifică în căsnicia cu David. Uneori nu pentru că vrea, ci din motive de siguranță. Dar oare acceptă și e împăcată cu faptul că bărbatul ei o înșală? Nu-i convine, dar nici nu renunță la căsnicie. Sau poate va ajunge într-un punct al vieții când, pusă în fața adevărului, va lua decizia corectă pentru ea. Crezi că se poate asta? În cazul ei, șansele sunt slabe.
David a cam continuat să plutească – ca după o partidă nebună de amor. Și-l cred că nu mai voia să se trezească din visul frumos, după ce a trăit atât de intens alături de Ariadna. Poate și pentru că o iubea, nu zic nu.
Când totul e prea roz, nu îți apar niște semne de întrebare? Nu prea se îngrijorează băiatul când Ariadna îi cam dă semnale că pericolul e aproape. E fericit peste poate, își pune ideile în practică și nu se mai oprește până nu reușește.
Ce face David de o dezamăgește atât de tare pe Ariadna? Unde există iubire, mai e loc de minciuni?! Cu siguranță, da. David cam prinde ”gustul” acestora și crede că totul se poate îndulci cu mierea din sărutările pe care i le dă – până îi ia aerul și-o face să uite de orice supărare și cu siropoase cuvinte, care sunt doar vorbe-n vânt, nu fapte.
E loc și de recunoaștere sau susținere?! Ah, când e vorba de astea, unul dintre cei doi nu trece testul – oricum s-ar numi acesta. Când iubești, devii frustrat și invidios pe celălalt? Când iubești te bucuri, încurajezi, susții, spui adevărul. Orice reușită a celuilalt e bucurie, nu motiv de ”cum să fiu eu mai prejos?” Sau, cel puțin, așa mi se pare normal.
De la ”Cât de mult te iubesc!” la ”Nenorocitule!” e drum lung. Dar Ariadna nu așteaptă, nu menajează, nu pășește încet – ca să nu supere. Ariadna simte atât de bine când se schimbă David – și cum ajunge să fie David. Datorită muncii lui. N-aș zice chiar asta.
De la ”te iubesc” la ” te urăsc” nu mai poate fi o carte, un citat sau alte cuvinte dulci. Odată ce-a călcat în străchini, poți s-o picuri cu ceară pe Ariadna. Cam radicală, dar e fată bună. Îl ajută pe David, serios!
Am râs cu lacrimi spre finalul romanului. Poate nu-i chiar de râs, ci din contră, dar nu m-am putut abține!
Ce ți-e și cu femeile astea precum Ariadna: nebune rău – nebunia lor emană siguranță și încredere în sine prin toți porii, emană curaj, putere și nu se dau în lături, nu se ascund! Ariadna și-a primit lecția și n-a ezitat să ofere una, ca o palmă peste fața imposturii.
Nici cu bărbați precum David nu mi-e rușine: au mereu ”rezerva” care îi așteaptă acasă, dar și cuvintele la ei ca să-și păstreze ”doza de fericire” întruchipată de amantă. Crezi că a învățat David de la Ariadna? Merită să afli singură/singur răspunsul la toate întrebările.
Cât despre Micaela, femeia-sacrificiu: e despre acel ceva din trecut care te face să te rușinezi, să te simți nedemnă sau pedepsită, descurajată. E despre relația nepotrivită – pe care o accepți doar ca să nu rămâi singură.
Poate e și despre puțina iubire pe care o primești – pentru că nu știi ce meriți – nici cât meriți de mult. E despre frica de a nu deveni bârfa blocului! Hai, rupe barierele, nu lăsa nimic să-ți stea în cale!
Dincolo de poveste și personaje, dincolo de bucățile de realitate din care s-au inspirat paginile acestea iată ce cred:
”Animozități cu miere” este despre ceea ce ne doare, despre ceea ce nu acceptăm, despre jena și rușinea că am făcut, că am zis sau că am simțit ceva, altceva decât se ”cuvine”.
”Animozități cu miere” este despre puterea de a spune ”da” sau nu”, fără teamă, despre curajul de a o lua de la capăt, de a refuza ceea ce știm că nu merită.
”Animozități cu miere” este despre cum unii înțeleg prea târziu care-i treaba cu adevărul, corectitudinea, iubirea și, în oglindă, cu minciuna, ipocrizia și neiubirea. Și toate astea n-au nicio treabă cu nebunia! Poate doar cu aceea de a crede și încrede prea mult în oameni. Așa că fiți atenți în cine aveți încredere!
