Așa am fost eu reprezintă amintire împletită cu basm. Elena Ștefan creionează o poveste ce alunecă din realitate înspre basm, dinspre basm înspre imaginație, dinspre imaginație înspre viață. Avem de-a face cu scurte nuvele ce ne dau aerul unor amintiri, pierzându-ne pașii, pe nesimțite, în fabule și imaginații.
Poposim inițial în lumea amintirilor. În timp ce naratorul se pierde în amintirile căsuței bunicilor din Letea, noi cititorii ne pierdem în propria amintire despre proprii bunici. Culmea este că, la un moment dat, amintirea pe care fiecare o socotim unică și proprie se va contopi într-o imagine colectivă ce ne va face să ne întrebăm:
Oare toți bunicii făceau așa?
Mereu avea bunica un șorț cu buzunare mari din care scotea câte o bomboană. Perjele erau cele mai râvnite. Erau perele puse în tavă și lăsate la soare. Le așeza pe acoperișul șopronului, promițându-ne că vom primi când vor fi gata. Nu mai apucau. Puneam scara și tot ajungeam la ele. După ce savuram câteva, le răsfiram pe cele rămase, să nu se prindă bunica… și tot așa… până când nu mai aveam ce răsfira.
Acest fragment mi-a adus pe buze dulcea amintire a vremii când vacanța era petrecută la bunicii, iar podul plin cu perjele uscate ale bunicii erau prima atracție a nepoților răzgâiați. Apoi, ne pierdem urma din mirosul plăcintelor proaspăt scoase din cuptor ale bunicii, poposind la granița dintre viață și basm.
Suntem pe rând copil, femeie, bărbat, bătrân, soldat, infirmieră, iubit, iubită. Ajungem imagine a unei vieți, jumătate a unei persoane și mereu parte din natură. Iarba ne fură lacrima pentru a o transforma în ”picături de rouă”, râul ne vrea o lacrimă pentru a o transforma în ”lăcrămioare de pădure”, iar vântul în ”picături de ploaie”, fiindcă în final…
Sunt parte din natură, iar natura e parte din mine.
Așa am fost eu este ca o ploaie de săgeți. Fiecare săgeată poartă o amintire, o durere, o dezamăgire, o iluzie, o viață. Elena Ștefan creionează vieți posibile, vieți imposibile, vieți paralele. Citind, te gândești la momentele când tinzi să-ți scrii durerea pe o foaie de hârtie, hârtie pe care o arunci apoi în flăcări, fiindcă la urma urmei tainele inimii trebuie mereu ferecate de ochii curioși ai lumii.
-Bate clopotul, auzi?
-Bate, i-am răspuns…
Clopotul va anunța mereu sfârșitul vieții, al tinereții, al copilăriei, sfârșitul amintirilor, curmarea bruscă a destinului. Câte iluzii, speranțe, dezamăgiri și iubiri a curmat oare o bătaie de clopot? Și câte își vor mai găsi sfârșitul sub al său cântec sumbru?
Așa am fost eu este o lectură cu profunzime, o poveste de viață pierdută…prin viață. Tu în ce personaj te vei regăsi oare, citind rândurile unui personaj iluzoriu pierdut într-o viață de om și prinzând voce prin penița Elenei Ștefan?
Minunat ai fost, timpule!
Pe măsură ce-am crescut, ai devenit tot mai hain. Parcă nici nu ți-a păsat că ne-am născut împreună și că am petrecut atâtea momente magice.
Alte recenzii de la Elena Ștefan:
