A scrie poezie mi se pare unul dintre cele mai dificile procese creative, or el implică o transpunere firească a emoțiilor pe hârtie. Scriind poezie nu prea poți să joci teatru, nu prea ai instrumente să disimulezi stări forțate. Îți pui inima pe hârtie. Nu în zadar se spune că un poet e un om care-și poartă cu mândrie traumele.
Din nefericire, abundența și torentul de cărți cu care ne îmbuibă piața literară ne face să citim din ce în ce mai puțină poezie, pentru că înțelegerea acesteia suscită și implică multă sinceritate, mult nerv, multă deschidere. Nu poți fi un cititor lipsit de sinceritate și să percepi poezia în întreaga ei deschidere.
Volumul „Atemporal” a lui Mihai Boș este de un realism care pare să-i strige sentimentele, unele plăcute, altele dureroase, dar toate firești, naturale, organice. Este un descriptor perfect al propriilor stări și știe cum să sublinieze disperarea într-un fel deosebit. De exemplu, poemul „Atemporal” (intuiesc că titlul cărții este inspirat de acesta) este un frumos elogiu adus consumării emoționale:
De când ai plecat
Toate visele mele
Sunt în perfect compus descompus
Imperfect defect
Sau condițional optativ pe portativ.
Stilistica lui Mihai Boș se apropie de un laconism și de o simplitate cum rareori mai poți întâlni în poezia contemporană de după 2000. Poemul „Blestem” este covârșitor în cuvinte puține:
Blestemul meu sunt ochii tăi albaștri
Sunt legat de ei
Și nu mă pot dezlega
Vreodată.
Când mi-i imaginez
Devin atât de fericit
Și-atât de trist
Deodată.
Mă încumet să afirm că poetul are potențialul liricului empatic, cu afinități în simbolismul creațiilor clasice. Alegând să scrie simplu, acesta își asumă riscul de a fi înțeles doar de cei cărora nu le e străin efortul său, oameni care fie au trăit durerea separației, fie o traversează. S-ar putea ca pe unii să-i lase rece, pentru că suntem diferiți și asta contează.
Cu toate acestea, convingerea mea e că exercițiul constant și scrisul poemelor din volumul „Atemporal” denotă perspectivele puse la dispoziția autorului. „Atemporal” are ca fibră textura separărilor, a iubirilor neîmpărtășite sau consumate, a rutinei care demolează chiar și cele mai puternice emoții umane.
Închei această cronică prin a vă cita poemul „Obișnuință”, unul care mi-a plăcut destul de mult cât să-mi răvășească amintiri pe care le credeam de mult timp stinse.
Creionul ăsta scrie singur
Cred că l-am strâns atât de tare
Încât m-a înțeles
Cred că e o completare de a mea
Îl voi lăsa pe birou
Peste foi
Și poate mâine va scrie despre tine
Tot ce nu am știut să scriu eu.
