Bătrânețea e un cuvânt despre atunci când nu mai vrei să privești în depărtare.
Atunci când era mereu duminică de Ștefan Mitroi face parte din setul de cărți despre care nu poți să vorbești. Și nu pentru că nu ai avea ce să spui despre ea ci pentru că este povestea ce se simte, locul unde alte cuvinte sunt de prisos, universul unde timpul nu există, iar bătrânețea poate fi amăgită sau transpusă în picături de ploaie.
Toate lucrurile sunt noi la început. După care le apucă cheful să se învechească.
În primă instanță aș putea afirma că lumea creionată de Ștefan Mitroi este lumea văzută prin ochii inocenți ai unui copil. Cuprindem într-un mod duios plecarea celor vii printre stele, transformându-se în ”licuricii” nopţii, ce ne vor privi din înaltul cerului pașii prin lume. Îmbătrânirea și moartea celor dragi capătă nuanțe ludice.
Tu ce crezi? După ce mor, oamenii nu-și mai pot închipui nimic? Nici măcar faptul c-au fost vii?
La o a doua privire însă, Atunci când era mereu duminică mi-a devenit povestea sufletului, a năzuințelor la care inima noastră de oameni maturi renunță. A devenit oglinda subconștientului care refuză să accepte realitatea și transformă visele într-o altă dimensiune a percepției. Lumea devine un alt loc ce păstrează tot ceea ce a avut viața noastră mai bun, dăinuind peste veacuri și retransformându-se la infinit.
Căci trebuia să plecăm undeva, ca să putem avea de unde ne întoarce.
Cine nu pleacă nicăieri, de unde să se întoarcă?
Dudul din fundul grădinii ne devine frate, iar cucuveaua, simbolul morții în opinia tuturor, ne devine soră. La finalul timpului suntem frați cu natura, prieteni cu vântul, iar ploaia și ninsoarea ne sunt fotografii ale celor plecați din lume. Stelele ne sunt călăuzi și îngeri, iar duminica este ziua de sărbătoare când bunicul vine în vizită, ridicând umbra tristeții din ochii mamei podidită de griji.
Războaiele semănau cu rudele. Unele erau apropiate, altele, îndepărtate.
Cu inima naivității interpretăm ceea ce nașterea din țărână și întoarcerea la ea reprezintă, veselia și tristețea de pe fețele oamenilor ce par a avea niște limite bine delimitate, cum se calculează distanța dintre rudele apropiate și cele îndepărtate, efectele războiul și cum poate fi glonțul transformat în lanțuri de legătură dar și cum întunericul nu ar trebui să trezească teama.
Poate ca să-i facă pe plac tușii Gherghina, nevasta lui, care era la fel de supărată. De când se însurase cu ea era așa. O luase, zicea tataie, gata supărată. Dar tot așa îl luase și ea pe el.
Pe tot parcursul acestei cărți m-am tot întrebat ce aș putea eu spune despre ea. Cum aș putea să o prezint lumii fără a-i știrbi din esență și a putea fi văzută așa cum a fost văzut trecutul în amintirile mele. Atunci când era mereu duminică este ca un platou cu bunătăți. Simți pe vârful limbii dulceața naivității și spiritul aventuros al imaginației. O imaginație izvorâtă doar din puritatea unui suflet de copil.
Seamănă cu oamenii pe care nu poți să-i vezi. Întunericul, vreau să spun. Nu-i vezi pentru că sunt departe. Când se apropie, bagi de seamă că sunt oameni. De ce să-ți fie frică de întuneric, atunci?
Ștefan Mitroi scrie cartea copilăriei noastre cu imaginația și puritatea ei. Atunci când era mereu duminică este povestea năzuințelor ce prin filtrul naivității unui copil, al copilului din fiecare dintre noi, ne așază pe tavă povești nemuritoare ce vin să alunge temerile și să le dea o altă ramificație. O poveste pentru adulţi cu iz de copilărie, în care paşii ni se pierd în lumea inocenţei şi a lucrurilor renăscute.
Cât mai am de așteptat? am întrebat-o mai devreme.
-După care i-am spus, îngroșând cuvintele: Pune-ți pe tine hainele de viață, ai înțeles, pe cele de viață, că alea de moarte nu sunt frumoase deloc, întreab-o și pe mamaia, chiar dacă ea i-a spus Lămâiței că sunt, și vino odată!
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Rao
