Se pare că am o atracţie pentru cărţile lui Ken Follett. Şi, chiar am un răspuns pentru asta. Este unul dintre puţinii autori care reuşeşte să îşi croiască cu migală poveştile ca într-o pânză de păianjen. Ţese fir cu fir, uneşte piesă cu piesă, până ajunge la un punct comun. Rezultatul? O carte cu personaje destul de complexe şi diferite ale căror vieţi sau ţeluri se vor intersecta la un moment dat.
„Pentru el, banii erau ca bancnotele de jucărie din Monopoly: şi-i dorea nu pentru ceea ce ar fi putut cumpăra cu ei, ci pentru că avea nevoie de ei ca să rămână în joc.”
Bani de hârtie este una dintre cărţile de debut al celebrului scriitor şi ca să îl citez „este cea mai inteligentă din câte am născocit eu vreodată”. Introducându-ne într-o societate londoneză din anii ’70, Ken Follett trasează tabloul infracţionalităţii şi al criminalităţii într-un mod ingenios, prin implicarea unor caractere de la cel mai înalt nivel până la cele de la periferii.
Ce avem în acest roman? Nu există un personaj principal, ci un plan bine structurat, cu acţiunea desfăşurată într-o singură zi.
Un joc al banilor… un jaf şi o escrocherie bine planificate, dar cu multe riscuri, în care unii pierd într-un mod crunt sau umilitor, alţii câştigă, dar rămân cu urme adânci, iar restul, sunt complici cu sau fără voie sau observatori constrânşi să rămână în tăcere.
Descoperim o lume a secolului trecut, dar pe care o regăsim şi în zilele noastre. O lume în care oameni ai statului pot fi corupţi până în măduva oaselor: politicieni şantajaţi, poliţişti mituiţi, jurnalişti vânduţi, dezinformare, bancheri profitori… şi omul de rând care se conformează.
„Noi de ce ne păstrăm averile şi încercăm să le extindem? E vorba de lăcomie, de putere sau de aventură? Suntem cu toţii nişte jucători compulsivi?”
Alte recenzii de la Ken Follett:
