Nu pot să trăiesc fără tine. Dacă o să îți spun vreodată altceva, să nu mă crezi. (pag.44)
Ce ne spunem când nu ne vorbim – Chris Simion este o carte din “garda nouă” de literatură, cu o formă, și un subiect perfect adaptat realităților cotidiene de astăzi.
Datele: șocul unei vești despre o boală cruntă determină protagonista să fugă din viața ei de atunci – lăsând fără nicio explicație în urmă soțul, prietenii, familia; la îndemână? : tehnologia, instrumentul modern al descărcării emoțiilor, gândurilor, fricilor, stărilor de rău pe care le simte, cu siguranță, îmi pot imagina, orice om, confruntat cu o situație similară.
Întreaga carte este, de fapt, compusă din aceste e-mailuri, unele cu destinatar, altele notate doar ca “draft”, în care cei doi parteneri dintr-un cuplu își strigă iubirea, își fac reproșuri, visează, se încurajează, se abandonează, etc.
Doua personaje si atat; lipsesc nume, functii, adrese, ani, statut social. Pentru ca, nu-i asa, ce relevanta ar putea avea toate astea, in fata mortii? Ce-și spun ei? Banalități sau lucruri mărunte, lucruri profunde, sincerități bulversante.
Tema este, desigur, cuplul, această celulă umană rezultată din două suflete (sau unul singur?), care, neputând viețui feeric doar pe tărâmul basmului, trebuie să traverseze realitățile firești, din care, negreșit, nu pot lipsi, la un moment dat, boala și neputințele.
Ce ne spunem când nu ne vorbim este raiul colecționarilor de citate, mă gândeam după numai câteva pagini parcurse, și asta pentru că pe tot cuprinsul cărții, întâlnim fraze meditative, concluzive, introspective, psihologic-filozofice, fără însă că textul să devină greoi sau abstract.
Personal, nu aș numi scriitura una revelatorie, așa încât am găsit un procent semnificativ din aceste fraze ca pe niște reluări ale altor destine, altor experiențe. De asemenea, pe alocuri unele afirmații par să le contrazică pe altele, însă aș numi asta aproape un atu al cărții, un fel de infuzie cu autenticitate.
Adică, să fim realiști, dacă ni se trântește în față un diagnostic de boală incurabilă, după un avort spontan, sunt aproape sigură că putem deveni absurzi, inconsecvenți, incoerenti, bizari, etc; la fel, dacă ne aflăm în pielea soțului, părăsit fără nicio explicație.
Așadar, relațiile de cuplu si spectrul mortii; de ce nu prețuim și protejăm sufficient dragostea, dacă ea este Aceea? De ce învinuiri, șocuri, despărțiri? Doar sunt semnele…
Mda, sigur, există mereu intuiții, foșnete, dar, Doamne, dacă a găsit cineva o rezervă de răbdare a timpului, încât să putem de fiecare dată prinde subtilitățile, să avem suficientă energie (și cunoaștere) cât să putem preveni instrainarile, atunci, să ne anunțe și pe noi.
Da, cam în direactia asta e construită cartea care, sunt sigură, nu se vrea nici vreo Biblie a relațiilor, nici vreun tratat de psihologie; sunt gânduri care nu mai au loc în suflet, sunt frici care apasă mult prea greu, sunt alegeri pe care nu le putem ocoli, sunt mii de cioburi pe care trebuie să le adunăm, cu grijă, pentru a construi femeia, bărbatul, individul, cuplul – respectiv personajele, povestea.
Acela care își imaginează că față de cel pe care îl iubești ca pe aer nu poți simți și furie, regrete, dezamăgire, confuzie, și o sută de alte senzații contradictorii, cu intensități năucitoare – visează o realitate de consistența fulgului de zăpadă.
Chris Simion, născ. 20 aug. 1977, București, regizor de avangardă, este fondator de teatru independent, deținătoare de premii, promotoare de festivaluri, membră a Uniunii Scriitorilor, ambasador al artei românești peste hotare și autoare a nouă cărți, dintre care prima, publicată la vârsta de 16 ani.
Citiți! NOTĂ: 8 / 10
Alte recenzii de la Chris Simion:
