Citind „Cei frumoși și blestemați” de F. Scott Fitzgerald am redescoperit ce înseamnă cu adevărat o rană pe care nu o tratezi la timp, căci scriitorul american ne prezintă în paginile mirificei sale creații pelagra unei societăți în care tânăra generație își odihnește lenea conjugării la umbra bătrânei generații într-o alambicată strânsoare a ereditarului cordon ombilical ce-l leagă pe Ieri de Mâine.
Romanul este un soi de apologetică a continuei ratări, în care personajul principal, Anthony Patch caută justificări în șlefuirea alunecării în gol pe care o învelește în staniolul unei boemii situată între decadență și mângâiere a moaștelor Păsării Phoenix, mereu sperând la reînvierea unor presupuse vremuri arcadiene.
Adam Patch și frumoasa sa soție, Gloria, se trezesc prinși în circuitul petreceri-alcool-neputință, în care zeul Neputință ajunge să fie prezent la fiece colț de stradă, la fiece răsuflare a capriciosului destin, ajungând la un moment dat să se strecoare chiar și în cele mai aparent inaccesibile cotloane ale vieții lor intime, precum un amant nerecunoscător care mușcă mâna care l-a hrănit.
F. Scott Fitzgerald scoate cu dibăcie din măruntaiele secretelor societății americane un pacient bolnav, scăldat de o asimetrică și anodină poezie a cangrenatei ipohondrii, totul derulându-se sub tropăitul izbăvitoarelor bancnote, fie că acestea lipsesc sau sunt din plin, fie că acestea eliberează sau strangulează.
Generația americană a începutului de secol XX se crede capabilă să se scuture cu violență de promoroacă împovărătoare a vechilor filosofii, ascuțindu-și, în marsupiul care adăpostește calmul de dinaintea furtunii, săbiile unor argumente ce numai pot fi parate.
Exact ca în O tragedie americană a lui Th. Dreiser, ca în operele dostoievskiene sau balzaciene, Fitzgerald așează sub lumina reflectoarelor, pe șubreda scena a unei realități aflată într-o continuă remodelare, păpușa de câlți a unei societăți care în sfârșit culege exact ceea ce a semănat, precum în basmul cu greierel și furnica pe care , unora dintre noi, ni-l șoptea bunica înainte de culcare.
Cuplul Anthony-Gloria trăiesc mereu între ceva și altceva, cuprinși adeseori de tentaculele unui antagonism în care răspunsurile devin întrebări, iar răsăritul de soare doar un gol în plus la Alunecare.
Este o creionare a pălmuirii și o mângâiere a paștizării năzuroasei neputințe pe care unii o numesc boemie.
Lectură plăcuta!
Tot de F. Scott Fitzgerald mai poți citi Blândețea Nopții.









