Am citit ”Culoarea sentimentelor” de Kathryn Stockett pe nerăsuflate. Cartea asta e un carusel de emoții, credințe și gesturi de o demnitate profundă. M-a făcut să râd dar și să mă cutremur, să îmi fie rușine dar să fiu și mândră.
Când am început-o, m-am așteptat la o altă dramă despre viața servitoarelor de culoare din anii ’60. Dar am descoperit o lume plină de forță, de curaj, în care femeile de culoare nu își plâng de milă ci ripostează, uneori cu umor, cu dragoste, alteori cu furie și încăpățânare. O lume în care prietenia și devotamentul pentru o cauză ocupă cel mai important loc.
Skeeter, o tânără femeie albă, nu își găsește locul în lumea plină de prejudecați a elitei din orașul ei. Își dorește să devină jurnalistă, dar tot ce i se oferă e o rubrică de sfaturi casnice. Până când descoperă viața discretă, încrâncenată și fascinantă a servitoarelor de culoare.
Împreună cu Aibileen pornesc propria lor cruciadă împotriva a tot ce înseamnă inechitate. Se întâlnesc în secret, se susțin reciproc și caută adepți pentru cauza lor – o carte în care povestea servitoarelor de culoare este spusă cu onestitate și mândrie, fără lamentări inutile.
Când cauzei lor i se alătură Minny, dincolo de emoții și drame, povestea are accente de un umor nebun și optimist, neașteptat într-o lume atât de împovărată.
Servitoarele au sentimente, inteligență și o lume interioară mult mai bogată decât stăpânele lor. Și tocmai de aceea îndură o formă de sclavie cu atât mai umilitoare cu cât nu este fizică.
Factorul declanșator al întregii intrigi este aproape ilar: interdicția pusă servitoarelor de culoare de a folosi toaleta casei. Totuși, aceasta este doar ultima picătură într-un ocean de umilințe mici, prezentate sub ambalajul ipocrit al grijii față de ele.
Finalul te face să te întrebi încă o dată cine a pierdut de fapt la loteria vieții și cine este cel bogat. Cine este doamna și cine este servitoarea…
