Când am citit Zuleiha deschide ochii am crezut că este cel mai edificator roman contemporan rus. Apoi am citit Din cer au căzut trei mere şi m-am autobulversat.
Un alt roman in stil rus
Ambele par scrise de acelaşi autor. Stilul este foarte asemănător cu ritm ca de poezie, cadenţat, sentenţios, fără a lăsa loc la interpretări. Scrisul este ca o maşină de cusut care are pedala blocată, ca şi cum deadline-ul este peste câteva minute şi povestea nu a fost spusă încă pănă la capăt.
M-a izbit asemănarea dintre cele două cărţi pentru că amândouă încep cu suferinţa suportată în tăcere a personajului principal. Amândouă descriu o viaţă un pic fantastică, cu exagerări mitologice (blesteme care ating mai multe generaţii, ritualuri arhaice pentru păstrarea unei vieţi ordonate, legătura strânsă cu lumea celor adormiţi pentru izbăvirea sufletelor etc.) dar şi cu surpriza apariţiei dragostei.
Ca un copac falnic, plin de rod, cu multă rouă pe frunze, umbruos şi răcoros, poziţionat într-un deşert arid, nesfârşit, neavdnd omolog cât ţine linia orizontului, iubirea adevărată, sinceră, firească, uşoară, apare ca din senin în această descriere de necazuri, dureri şi răzbunări Dumnezeieşti.
Tabloul satului
Viaţa în Maran este simplă. Elementară.
Clasica viaţă la ţară unde bogăţiile sunt măsurate în belşugul pământului şi foloasele animalelor. Trăirile umane sunt foarte intense dar din cauza lipsurilor,oamenii nu ştiu cum să reacţioneze la ele atunci când sunt copleşiţi de acestea şi îşi caută cu disperare curajul de a merge mai departe.
Absenţa culturii şi a invăţământului (“biblioteca şi şcoala construite în ajunul foamei erau practic pustii”, “biblioteca a ajuns să pară un babilon al vieţuitoarelor, îşi găseau aici adăpost tot felul de păsări şi insecte”) creează o prăpastie între acest sat şi restul civilizaţiei.
Satul Maran este scuturat de tragedii ca o omidă în ciocul unei păsări: foamete, război, cutremur, inundaţii. Furia lui Dumnezeu pare să nu mai aibă sfârşit.
Dramele sunt multiple iar urmările lor nu fac decât să întunece acest tablou apocaliptic.
Şi totuşi…
Narine Abgarian ne face să ne simţim ca şi stropiţi cu apă rece ca gheaţa pe o vreme caniculară atunci când foloseşte umorul în aceeaşi manieră ca şi tragicul. Cele două extreme par să se împletească, să se completeze. Atunci când una exagerează şi riscă să cadă în dezgust, cealaltă îi aruncă un colac de salvare şi amandouă ajung tefere la mal.
Cititi această poveste! Vă va face să suferiţi şi să râdeţi deopotrivă.
Alte recenzii de la Narine Abgarian:
