Am mai citit două cărți scrise de Dicker și ambele mi-au plăcut maxim. Aceasta, din păcate, nu prea. Am trăit cu impresia că e scrisă de altcineva, nu l-am regăsit pe autorul care m-a încântat în celelalte cărți cu misterele și răsturnarile de situație, cu suspansul menținut, cu lejeritatea de a jongla cu intriga, dar mai ales cu personajele captivante. Dialogurile sunt puerile și intriga total neverosimilă. De personaje nici nu deschid discuția pentru că m-au dus cu gândul la niște caricaturi, la personajele din schițele lui Caragiale. Niște marionete care acționează teleghidat, gândesc și vorbesc la nivel de retardați mintal, care n-aveau ce căuta într-un thriller ce se învârte într-o lume educată, inteligentă și cu pretenții. Penibile.
Ideea este bună, dar punerea în scenă nu convinge deloc că acest scenariu ar putea fi posibil. Iar pendularea între trecut îndepărtat, prezent, trecut și trecut apropiat m-a amețit total. Dar sunt sigură că a recurs la această alambicare și complicare pentru a masca eventualele erori și neconcordanțe cu care, sinceră să fiu, din cauza plictiselii, nici nu mi-am mai bătut capul.
Dicker este povestitorul nostru, nu doar autorul. Este prezent în carte ca personaj, proaspăt părăsit de idealul lui feminin și fugit în vacanță, cu coada între picioare, pentru a-și linge rănile. Răni nu prea profunde deoarece pare că se vindecă miraculos imediat ce în scenă intră o posibilă viitoare asistentă, fermecătoare și ravisantă, of course, Scarlett.
Intriga prinde contur într-un foarte luxos hotel elvețian în care cei doi se întâlnesc, fiecare fugind de o problemă din viața personală. Scarlett de un soț, Dicker de o decepție sentimentală, dar și de pierderea mentorului său. Curiozitatea lor este trezită de camera 621bis și de lipsa numărului 622 ceea ce, întrebând în dreapta și în stânga, se dovedește a fi modul conducerii hotelului de a evita discuțiile și, implicit, problemele legate de o crimă ce a avut loc cu mulți ani în urmă în camera 622. Crimă rămasă nerezolvată până în prezent.
Bineînțeles că proaspăta autointitulată asistentă, îl convinge pe demoralizatul Dicker să scrie o carte despre această poveste. Scrierea unei cărți despre mister implică totuși și rezolvarea lui. Așa că ne întoarcem cu 15 ani, cu 20 de ani și câteodată și cu câteva luni în urmă până ne sunt dezvăluite toate secretele și sunt scoase toate măștile participanților la eveniment. Ne învârtim într-o companie selectă de mari bancheri elvețieni, care pe mine nu m-au convins deloc de inteligența sau genialitatea lor. Este un adevărat tur de forță să urmărești plimbările acestea în trecut, dar este și mai greu să intri în poveste și s-o consideri plauzibilă.
Poate că aș fi trecut peste toate inconvenientele dacă acel triunghi amoros și povestea lor nu mă aducea la exasperare. Cred că e timpul ca Dicker să renunțe la șablonul pe care l-a folosit până acum pentru că s-a cam tocit și formele nu mai ies perfecte și să încerce o formulă nouă, deoarece talentul nu-i lipsește. Aștept cu nerăbdare următoarea lui poveste care sper să se ridice la nivelul cu care m-a obișnuit.
Prin urmare dacă vă doriți totuși să citiți ceva de Dicker, nu aceasta este cea mai bună alegere. Încercați Clanul din Baltimore sau Adevărul despre cazul lui Harry Quebert. Vă garantez că n-o să le puteți lăsa din mână.
Alte recenzii de la Joël Dicker:
