Saramago nu este scrie cărți de relaxare și nu-i deloc ușor să-l urmărești. Are o scriere întortocheată, cu punctuație haotică, cu fraze interminabile în care se împletesc gândurile și vorbele mai multor personaje, pe care câteodată trebuie să le citești cu voce tare pentru a le înțelege și a-ți da seama cine cu cine comunică. Propune un subiect sensibil, reacția ființei umane pusă în situații extreme. O pandemie de orbire provocată de un flagel necunoscut și haosul pe care aceasta îl generează într-o societate. Răul-alb, cum este denumit deoarece orbirea nu implică bezna, ci prizonieratul într-un orizont vizual alb asemenea laptelui, nu declanșează doar panică și disperare, ci tot ce este mai josnic și mizerabil în natura umană. O societate prinsă pe picior greșit, care nu știe ce a lovit-o și care habar n-are cum să gestioneze situația și să organizeze lucrurile.
Există un număr enorm de personaje, toate fără nume, recunoscute orbește după o anumită caracteristică care, în marea majoritate a cazurilor, ironic, este vizuală (fata cu ochelari negri, bătrânul cu plasture neagru, băiatul cu strabism, câinele lacrimilor, etc). Nu este urmărită cauza științifică a bolii sau descoperirea unui tratament, ci modul în care oamenii reacționează la această orbire care în momentul instalării și a creșterii ratei de infectare, generează haos și cruzime și instaurează aplicarea legii celui mai puternic. În tot acest scenariu sumbru, o singură persoană este imună la boală: soția medicului prin ochii căreia putem vedea dimensiunile dezastrului și repeziciunea cu care lucrurile degenerează și oamenii își pierd valorile umane și morale.
Încercarea autorităților de a izola răspândirea bolii prin crearea unor centre de izolare eșuează lamentabil datorită ratei mari de infectare. Cu toate acestea, perioada în care este urmărită evoluția situației dintr-un centru instituit într-o fostă casă de nebuni nu diferă cu nimic față de perioada imediat următoare când flagelul explodează și întregul oraș este populat de orbi. Dezumanizarea celor închiși și abandonați, lupta lor pentru supraviețuire și încercările lor de preluare a controlului și puterii călcând pe cadravele celor slabi, se propagă la scară largă proporțional cu răspândirea virusului.
Pentru mine a fost foarte greu de parcurs perioada în care femeile au fost abuzate sexual, tulburătoare și realistă perspectivă a naturii umane. Autorul a reușit să surprindă în linii credibile efectul pe care frica îl poate declanșa în oameni, precum și adoptarea răului nativ în majoritatea cazurilor în detrimentul umanității. Saramago insistă pe ideea că nu boala este adevăratul dușman al oamenilor, ci pericolul real este reprezentat de ei înșiși. Zugrăvește o lume mizeră, violentă, egoistă, în care fiecare își urmărește propria supraviețuire. Există și acest grup inițial de orbi, primii ajunși în această casă de nebuni care, în ciuda unor îndoieli și momente de tensiune, par totuși să–și păstreze statutul de ființe umane, având însă marele avantaj al unei călăuze neatinse de orbire. În acest grup există încă dovezi ale compasiunii umane. Fata cu ochelari negrii îl ia sub aripa sa pe băiatul cu strabism, bătrânul cu plasture încearcă să protejeze femeile. Apoi este personajul soției medicului, care este prezentată din două perspective antagonice: cea care ajută cu tot ce poate și își păstrează latura umană și cea care, neavând alte soluții, ajunge să ucidă. Probabil singurul erou din roman, dar singurul personaj avantajat de situație. Spre lauda ei, deși avea opțiunea de a profita, alege calea dreaptă și devine un model.
Dar, pe plan general, este un război între orbi, în care scenele se desfășoară rapid, în care stările se modifică într-un ritm amețitor, de la frică, la disperare, la ură, la violență, la viol și crimă, un război care reduce lumea la o scenă degradantă și complet distrusă. O lume în care oamenii au uitat să fie oameni. Deoarece, cu toate că nu există simptome, că este complet lipsită de durere, orbirea pune oamenilor niște limite între care aceștia nu se descurcă, nu fac față nici fizic, nici psihic acestei stări. Toate normele pe care societatea se baza și după care funcționa au fost uitate și abandonate. Nu mai există empatie și milă. Nu mai există lege care să nu fie încălcată. Este o abordare îndrăzneață, pe două planuri: din afară și dinăuntru. Afară avem viziunea redată de soția medicului și înăuntru gândurile fiecăruia în parte. Care este cauza acestei nenorociri? A dispărut umanitatea în urma orbirii sau orbirea a venit ca urmare directă a lipsei umanității? Ce ne propune autorul? Să dăm substanță și imbold întrebărilor în căutarea sensului vieții ca să nu trăim pierduți pe vecie ,,în acest alb lăptos’’ ?
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
