Femeia în alb este un roman clasic, publicat în 1860, semnat de Wilkie Collins care încă atrage mulți cititori feroce, fiind considerat un înaintaș al romanelor contemporane cu detectivi. Povestea lui Collins, un mistery romantic cu accente gotice, este apreciat la scară largă și are la bază un caz real. Expune argumentat discriminarea și lipsa de drepturi a femeilor căsătorite din acea epocă care după căsătorie păreau a trece în proprietatea soțului.
Pentru mine, Femeia în alb a fost un thriller, unul de epocă în care eticheta și bunele moravuri impuse de societate fac mai mult rău decât bine, în care legile erau scrise și nescrise doar pentru jumătate din populație. Și aceste lucruri, angrenate perfect în poveste de autor, reușesc să încurce intriga atât de tare încât demascarea înșelătoriei să pară imposibilă deși înțelegem destul de repede unde-s rădăcinile răului și care sunt motivele lui. Collins creează tipologii extreme care zugrăvesc părțile pozitive și negative ale scenei sociale englezești a acelei vremi.
Personajele pozitive, Laura și Hartright, mi-au dat o ușoară senzație de fad și anost și chiar m-au iritat pe alocuri cu pioșenia, puritatea, cavalerismul, martiriul și formalismul lor extrem. Laura este prototipul purității și al nevinovăției, dar personajele acestea „slabe de nervi” și ingenue nu prea îți dau motive de admirație. În schimb, Marian, alt personaj pozitiv, a avut culoare, a fost creionat și cu părți bune și mai puțin bune, dar necesare pentru a nu fi călcat în picioare de oameni și pentru a demonstra că poate lua atitudine și merită stimă. O femeie independentă, inteligentă, perseverentă, abilă și descurcăreață care se pricepea foarte bine să vadă omul din spatele măștii.
Contele Frosco a fost celălalt personaj interesant aflat de cealaltă parte a baricadei și în duel direct cu temerara Marian, un duel al inteligenței și al acțiunilor bine planificate și calculate. Mi-a plăcut și faptul că Frosco a ajuns să-și admire chiar adversara, recunoscându-i capacitățile și potențialul. Tactica lui de luptă este elegantă, chiar dacă apelează la incisivitate și tertipuri mișelești. Este un tip înșelător, masca afișată fiind total opusă acțiunilor și scopurilor pe care le urmărește, dar care dovedește și empatie și umanitate în anumite momente. Din păcate, dragostea pentru bani este mai mare. Experiența căpătată anterior în viață, datorată jobului pe care l-a avut, îl ajută foarte mult să ghicească gândurile și planurile adversarilor și îl aduce mereu cu un pas înaintea acestora. Este un expert în arta manipulării, vicleniei și falsității.
Sir Percival Glyde n-a avut niciun fel de farmec, a fost doar un rău necesar, bolovanul care s-a rostogolit pentru a nu lăsa povestea să stagneze. Din păcate, el și Laura au format perechea prin excelență anostă, jumătățile perfecte de bine și rău, alb și negru, cuplu adus laolaltă grație lăcomiei, avarismului și minciunii, pe de o parte și a docilității și lipsei de reacție de cealaltă parte.
Bineînțeles că uneltirile cuplului malefic Glyde/Frosco se bazau pe lipsa de drepturi a femeilor, pe restricțiile pe care societatea, căsătoria și educația le impuneau acestora. Dar nu au luat în calcul spiritul de luptător și ingeniozitatea lui Marian, o femeie care s-a dovedit că nu aparținea epocii, un fel de înaintașă a feminismului. Și au uitat și că dragostea învinge tot…
În ciuda coincidențelor care câteodată au fost exagerate și a câtorva lucruri forțate, înțeleg perfect de ce și după 150 de ani, Femeia în alb continuă să fascineze.
Alte recenzii de la Wilkie Collins :
