Analizele jurnalistice au luat amploarea în ultima jumătate a secolului XX, acest fapt datorându-se, în egală măsură, atât libertății cuvântului, cât și prerogativei majore a protecției drepturilor omului. Iată de ce atunci când am purces la citirea lucrării lui Jean Sévillia, al cărui portofoliu profesional înglobează studii la Sorbona și activitate jurnalistică în cadrul cotidianului francez Le Figaro, eram ferm convinsă că vor urma fie adevăruri scandaloase, fie descoperiri inedite.
Mare mi-a fost mirarea să citesc un adevărat compediu de lecții la istorie, unele foarte interesante, ca de exemplu cele dedicate imaginii lui Isus sau antisemitismului în perioada nazistă, altele extrem de plicticoase, abundând de populisme (cazul islamului în Franța).
Cartea mi s-a părut pe alocuri foarte evazivă, autorul antrenându-se într-o tiradă de întrebări retorice și părăsind oarecum spațiul jurnalistic. Unele pasaje au fost chiar dinamice și le-am parcurs, luându-mi notițe, deoarece detaliile și referințele chiar dau cititorului posibilitatea de a studia mai departe subiectul.
Jean Sévillia a reușit totuși să desființeze anumite mistificări istorice ale unor figuri publice importante, făcând-o într-o manieră bine punctată. Este totuși de menționat aptitudinea dumnealui logică de a construi firul cronologic, parcurgând etape masive pe segment temporal.
Lucrarea, editată la Humanitas, reprezintă o non-ficțiune utilă pentru cultura generală a fiecărui cititor, mai ales că utilizează un limbaj comod, iar evenimentele analizate sunt unanim cunoscute fiecăruia.
Lecturi frumoase!




