Adeseori contestat, ba chiar acuzat de un ușor iz plagiator, totuși, fără doar și poate, romanul ” Întunecare” face parte din patrimoniul literaturii românești, situându-se cu brio în categoria inestimabilelor capodopere care nu trebuie să lipsească din bibliografia vreunui adevărat iubitor de lectură.
Istoricismul, într-o împletitură de naționalism și sentimentalism, tipic balcanic, cunoaște prin condeiul lui Cezar Petrescu extrovertirea zdrobitoarelor trăiri în care destinele oamenilor dansează haotic între a fi și a nu fi, fandând periculos și orbește între viață și moarte sub suflul unor vremuri de aprigă bejanie.
România primului război mondial, prinsă între nevoia de afirmare și idealurile de salon ale unor minți efervescente, cunoaște înfiorătorul tragism al unor oameni forțați să se jertfească într-un război din care nu va culege vreodată ceva benefic, ba dimpotrivă.
Freamătul destinelor, ciopârțite hidos de capriciul istoriei, declanșează o sufocantă dramă, terifiant de strangulatoare, cu o copleșitoare furie, visele, speranțele și conjugarea existențialismului la timpul viitor căci, în negura cumplitelor vieți din perioada aceea își șerpuiește otrava într-un ereditarism nociv truismele din generație în generație oamenilor simpli.
Astfel, Radu Comșa, personajul principal al acestui indubitabil buildingsroman, viețuiește între agonie și extaz, într-o elicoidală apoteoză care își descărnează vechile idealuri, azvârlindu-l în constelații năucitoare ale strivirii conștientizării de sine, între dezintegrare și dorința de redefinire.
Îmbătați de miturile istorice, răstălmăcite de la un secol la altul, alunecând între voluptate și dezintegrare, personajele din ” Întunecare” trec vijelios de la virilitate la stafidire senzorială, uneori în numele unor ambiții pe care oamenii îndrăznesc să le numească meniri, ambiții, idealuri sau sacre datorii.
Neamul Vardarilor, prinși între snobismul aristocratic, franțuzit î îndelungată vreme prin diverse pensioane și vilegiaturi, zboară entropic într-o echilibristică halucinogenă, mângâind sprâncenele imperiului ancestral, dar mai ales învelindu-se cu bezna grunjosului teluric, mereu preocupați să joace hilarele jocuri ale unor gesturi care nu se potrivesc cu felul lor de a fi.
Romanul ” Întunecare” este un elogiu al suferinței, o poezie a durerii care se avântă orbește în bezna deznădejdiei, sculptând scări în abis cu măiestria unui apoteotic Meșter Manole care reușește să pună sub lupa introspecției întreaga sluțenie a dezrobirii prin înrobire și a înrobirii prin dezrobire, zugrăvind o multitudine de personaje care, în complexitatea lor, se pierd și se regăsesc prin înlănțuitoare raiuri și devastatoare infernuri.
” Întunecare ” este o veritabilă capodoperă, un astru care strălucește peste sufletele cititorilor, rănind și pansând, sărutând și pălmuind.
Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Cezar Petrescu:
