Eu eram Amalia este finalul cărții Iubire amară scrisă de Elena Ferrante.
Cartea se remarcă printr-o încărcătură emoțională puternică, ce îți stârnește curiozitatea încă de la primele pagini. Este un roman scurt care te introduce brusc în realitatea surprinsă între coperțile sale.
Delia, personajul-narator, află că mama sa a fost găsită moartă pe o plajă, pe care o frecventau ca familie când era copil. Chiar dacă inițial Amalia pornise cu trenul spre Roma pentru a ajunge la aniversarea fiicei sale, ceva o face să se răzgândească și să se abată de la drum. Reușește să îi telefoneze Deliei, oferindu-i niște explicații bizare, ridicându-i niște semne de întrebare.
După înmormântarea mamei sale, Delia se întoarce la Napoli, orașul natal pentru a afla ce s-a întâmplat cu mama sa. Reconstuind pas cu pas traseul acesteia ajunge să se întoarcă în timp, în spațiul copilăriei. Amintirile îi revin în minte precum un puzzle conturând portretul fizic dar și pe cel moral al Amaliei.
Chiar dacă pare că vrea să se distanțeze de mama sa, Delia ajunge să o readucă mereu în prim plan prin complexitatea caracterului său de femeie puternică.
Este un roman ușor de citit, axat pe relația dintre mamă și fiică, dar și pe un trecut marcat de gelozie și violență domestică.
Vă las mai jos un fragment care mie mi-a plăcut cum e construit metaforic, dar și vizual.
Spor la citit!
Când intri în casa unei persoane moarte recent, e greu să o crezi pustie. Casele nu au stafii, ci păstrează efectele ultimelor gesturi de viață. […] m-am gândit că mama mea nu murise, că moartea ei nu fusese decât rezultatul unei lungi și angoasante închipuiri stârnite de cine știe când. Am fost sigură că e în casă, în viață, stând în picioare în fața chiuvetei, spălând farfuriile și vorbind în șoaptă pentru sine. Dar obloanele erau închise, apartamentu era cufundat în întuneric.
Alte recenzii de la Elena Ferrante:
