Dacă nici azi nu reuşesc să fiu mulţumit de ce am făcut, mă las. M-am plictisit până şi pe mine.
Cristian Fulas este , cu siguranţă, un om al literelor.
Din scriitura lui intuiesc un om inteligent, profesionist, pasionat. Incisiv şi curajos în felul cum pune degetul pe punctele nevralgice ale domeniului literar, dar şi ale vieţii, în general.
Amuzant, atunci când îşi propune. Complicat, mai mult decât şi-ar dori. Frământat de întrebări şi căutare. Sensibil – îngrijeşte cu devotament florile; idealist şi visător pe alocuri.
Scriitorul (născ. 1978, Caracal) a debutat la 36 de ani, cu romanul „Fâşii de ruşine” – distins cu premiile “Liviu Rebreanu” şi Vrancea literară (2015). Volumul face parte din trilogia în curs de execuţie “Cartea singurătăţii”.
Înainte de asta a publicat articole în Timpul, Contemporanul, Observator cultural, Academia Caţavencu. A tradus numeroase cărţi în limbile franceză, italiană, engleză.
Mai este pasionat de fotografie (ceea ce nu m-a surprins deloc). A scris şi poezie de-a lungul timpului, fără ca acest drum să se coaguleze încă; dar o va face, (zic eu).
În Jurnal de debutant scrie despre …scris; despre neastâmpărul scrierii unei cărţi, angrenând acest film în unul mult mai complex: publicarea, receptarea, publicul şi editurile. Pe care, acest tablou extins, îl aseamănă cu politică.
O junglă care nu se prea deosebeşte de alte domenii de activitate. Orgolii, interese, legături, sunt cuvinte care nu ocolesc deci, sfera culturală.
M-am găsit cumva într-un mediu familiar între paginile “cărţii despre carte”, aşa cum o numesc eu; am şi dezaprobat, fireşte, unele puncte.
Experienţa mea cu intimitatea unui scriitor aflat în procesul creaţiei este practic inexistentă: doar cu Arta de trăi, a lui Cesare Pavese mai descoperisem o atmosferă similară.
Dar la autorul italian aerul era unul predominant sumbru, gri, apăsător; frazele duse mult în direcţia filozofiei au făcut din lectură una şi plăcută, dar şi dificilă.
Cu paginile din Jurnal…am înaintat uşor, firesc în miezul unor subiecte delicate.
“un text confesiv şi critic, intenţionat polifonic şi polisemantic. Un text care se referă la sine, niciodată utilizând lamentaţia, căutând mereu ancore în afară.” – după cum spune, atât de frumos şi nimerit, Cosmin Perţa.
Acelora care deplâng pe la colţuri ori prin mondene dispariţia / lipsa culturii şi a oamenilor săi le vin în ajutor. Avem; atât cultură de calitate, cât şi oameni. Sunt mulţi; şi sunt buni.
Ajunge numai să căutăm neobosit, răscolind nu doar între cărţulii motivaţionale sau poveşti “virale”.
Să avem deci curajul, zic, de a privi către nou.
Eu una ridic de pe acum ancora în direcţia Fâşii de ruşine. Nu ştiu cât va dura drumul până acolo, sau ce mă va reţine pe parcurs. Dar ştiu sigur că voi ajunge. Iar când o voi face, vă voi împărtăşi, desigur, impresiile.
NOTĂ: 9 / 10
Alte recenzii de la Cristian Fulas:
