Himmelhoch jauczend, zu Tode betrubt ( Exultând până la cer, tulburat de moarte), versurile lui Goethe exprimă din plin chintesența jurnalului ținut în perioada 12 iunie 1942- 1 august 1944, de către juna olandeză, de origine evreică, Anne Frank, o adolescentă de 14 ani.
Până acum nimic neobișnuit, nu-i așa? O puzderie de oameni țin jurnale, din diverse cauze, cea mai des întâlnită fiind aceea de unică soluție a extrovertirii unui suflet mult prea timid.
Chiar și acest jurnal, apărut la editura Humanitas, pentru prima oară apărută în versiunea definitivă, începe cu descrierea vieții, aparent banală, a unei oarecare școlărițe din Olanda frământaților ani 40. Încă de la primele rânduri descoperim o Anee Frank inocentă, care etalează o acută nevoie de a se gudura, de a fi populară doar prin intermediul naturaleții. Apoi, începe. Da, începe Înrteaga Agonie, începutul sfârșitului, clandestinitatea și sarabanda avatarurilor.
Procesul de maturizare precoce al Annei Frank poate fi sesizat prin intermediul actului scriitoricesc, care, în ciuda modalității amatoriste, evoluează de la o zi la alta, în funcție de capriciile adolescentine, de povara inevitabilelor crucificări lăuntrice oferite de devastatorul război, purtat în numele unei schizofrenice ideologii, sub a cărei mască se ascunde setea de expansiune a clovnului ajuns împărat.
Ascunși într-o anexă a fabricii unde lucra tatăl Annei Frank, familia Frank și anumiți prieteni apropiați sau aparent apropiați, cu toții în număr de opt, trec prin tot felul de simțiri, presimțiri și iluzii care oscilează deznădejdie și speranță, între prozelire și recunoștință.
Clipele se transformă în eternități și eternitățile în clipe, iar copila Anne Frank se trezește, aproape pe negândite, în rugina hrăpăreață a unei menghine ce răspândește pretutindeni sărutul strangulator al unei otrăvi cu efect lent.
Maturizarea iese în evidență atât prin intermediul actului scriitoricesc, cât și prin intermediul dorințelor și a planurilor de viitor, care se vor transforma, odată cu irosirea fiecărei cristaline lacrimi, în veritabile idealuri.
Odată cu trecerea timpului, în vreme ce, dincolo de pereții Anexei, războiul înghite victime cu nemiluita, fără să țină cont de naționalitate, sex sau apartenență religioasă, cei opt evrei clandestini jalonează, încă fiind prinși într-o stare de aparentă normalitate, trăind și supraviețuind într-un ritm propriu. Uneori chiar ai impresia că Războiul este undeva mult prea departe pentru cei opt. Atât de departe încât la un moment dat ai tendința de a crede că nici măcar umbra schijelor nu-i va putea atinge vreodată.
Totuși este doar o perfidă încercare de amânare, exact ca în cazul ” frumoasei curtezane și a iepei alezane” din romanul ”Ciuma” al lui Camus.
Jurnalul este o mărturie, o spovedanie a unor timpuri de tristă amintire, care ar fi bine să nu se mai întâmple vreodată. este strigătul cicatricei, al continuei biciuiri cu stropi de ranchiună, lașitate și dorința absurdă a omului puternic de a îl strivi pe cel slab.
Într-un anumit fel este o Nouă Biblie, scriptura unor vremuri de bejanie în care ambrozia și nectarul de altădată au fost înlocuite cu cianură și stricnină.
Dincolo de transformarea copilei Anne Frank într-o jună cu stringente nevoi lăuntrice, dar și sexuale, o jună care urăște, iubește, judecă și iartă cu aceeași unitate de măsură, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva, în cazul în care ar fi supraviețuit, nu ar fi ajuns, așa cum chiar și ea își dorea, o scriitoare celebră.
Rămân astfel în urmă o mulțime de întrebări, care nicicând nu-și vor afla izbăvitorul răspuns. Se vor cufunda, în negura unui amestec de resemnare și neuitare, șubredele punți ale unor ani când o felie de pâine valora mai mult decât viața unui om.
O carte absolut fabuloasă! Lectură plăcută!
Alte recenzii de la Anne Frank:
