În urma acestei lecturi, am ajuns să văd în Jeni Acterian un echivalent feminin al lui Mircea Eliade, prin tăria reflecţiilor şi prin cantitatea de pagini citite pe zi – autoarea mărturiseşte că trece de mai multe ori de limita de o mie de pagini pe zi.
Sunt ani buni în care stă de vorbă de la egal la egal cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Emil Botta, impresionând printr-o cultură redutabilă. Este obsedată de moarte încă de la o vârstă fragedă şi pare înspăimântată că i-ar putea scăpa lucruri esenţiale nelecturându-le.
Acest crescendo cultural nu o putea duce decât înspre tărâmul filosofiei cu care însă paradoxal nu are prea multe tangenţe, deşi face facultatea de profil din Bucureşti şi aici devine o admiratoare fanatică a lui Nae Ionescu. Este mai degrabă o literată, are un uşor aer salonard, practică o psihologie de fineţe, ajungând să cunoască oamenii într-un mod aproape infailibil şi, totuşi, pătimeşte mult timp de timiditate.
„Jurnalul unei fete greu de mulțumit”, cuprinde 27 de caiete, aflate astăzi în fondul Acterian din cadrul Fundației Arhiva Culturală Română. A reușit să fie publicată numai prima parte, din 1932 până în 1947. Această operă este un ghid excelent pentru atmosfera interbelică. Abia la vârsta de 29 de ani îşi întâlneşte iubirea, pe bizantinologul Alexandru Eliad, un personaj despre care e conştientă că nu o merită, care are o mulţime de cusururi, irezistibil însă fizic, atunci când o onorează cu prezenţa. Este mai degrabă un iubit inventat, aproape tot timpul absent de lângă vâltoarea sentimentală numită Jeni Acterian.
Ultimii doi ani din Jurnal sunt aproape o istorie neîntreruptă a acestei pasiuni şi aici nu mai există senzaţia unei memorialistici oarecare, ci a unui pătimaş roman epistolar. În lunga perioadă de care se ocupă jurnalul (1933-1947) ar putea fi distinse două perioade: una a experienţelor intelectuale, alta a celor sentimentale.
Ambele perioade încearcă să perceapă realitatea prin exces de idei sau de sentiment. De aici şi tentaţia dezamăgirii, realitatea este mai inodoră, necioplită, dură, urâtă într-un mod care deseori revoltă sufletul iluzionat şi incandescent al Jeniei. Despre jurnal, autoarea crede că nu poate fi o oglindă a omului, că nu este un reper corect de apreciere. Obsesia reprezentată de problema morţii, obsesie ce a constituit în bună parte raţiunea de a fi a acestui jurnal se poate sintetiza în citatul:
„Dar e vremea ca să ne retragem fiecare la locul său – eu ca să mor, voi ca să trăiţi. Care din voi sau eu, deţinem ce-i mai bun? Nimeni nu ştie în afară de Dumnezeu.”
În 1938 e revoltată că moartea continuă să existe, chiar dacă admitem că există Dumnezeu: „nu pot admite existenţa lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea. Asta mi-ar cere o dezinteresare de mine însumi, o umilinţă pe care n-o am. Mai corect spus: faptul că Dumnezeu există nu mă interesează decât dacă şi eu exist. Dacă eu voi muri, existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu devine un lucru complet indiferent şi neinteresant.
Ce legătură mai pot avea eu cu orişice fel de realitate care ar mai putea fi daca eu nu voi mai fi!” Obsesia nemuririi o face chiar să-şi imagineze cum ar fi să nu mai existe timp, cum ar fi fără devenire şi ajunge la concluzia că de fapt devenirea e o moarte continuă. Are senzaţia că „timpul trece inutil. Dar e locul să mă întreb ce anume e util? Tare aş vrea să ştiu.”
Filtrând apele ultimelor fraze, îndrăznesc să realizez următoarea meditaţie: hotărâm o anumită vârstă drept cea mai bună cu putinţă fără să avem habar ce ne rezervă viitorul şi fără să sesizăm discrepanţele uriaşe dintre sinele prezent şi trecut.
Închei recenzia cu următorul mesaj al lui Jeni Acterian din 1934 care poate fi interpretat în două feluri în funcţie de vârsta cititorului: „Singură tinereţea poate salva lumea. Experienţa şi bătrâneţea sunt cei mai redutabili microbi ai omului.”
Alte recenzii de la Jeni Acterian:
