După ce am citit vreo cinsprezece cărți care nu s-au ridicat la 5*, mi-am zis că trebuie să revin la Schmitt, pentru a avea o lectură de waw. Însă, se vede nu am ales cartea potrivită de la el. Oscilez între 4 și 5⭐️. Dacă m-ar întreba cineva să-i recomand o carte de la Schmitt, probabil nu ar fi cea de față. Dar depinde și de ce așteptări avem de la lectură.
Trebuie să recunosc, îmi imaginam un pic altfel această carte. Coperta sa inspiră duioșie și iubire. Și da, veți găsi aceste sentimente în filele ei, dar nu în aceeași măsură în care veți descoperi deznădejdea și tristețea
. Mă așteptam să citesc un jurnal al iubirii, ca să descopăr un jurnal de doliu.
Defapt cartea conține însemnările lui Schmitt asupra felului său de a trece peste moartea mamei sale. Cei doi ani de doliu, de deznădejde și tristețe profundă sunt conturați aici. Aceasta nu înseamnă că după doi ani Schmitt a trecut peste durerea sa, însă s-a împăcat cu ideea pierderii, adică a acceptat-o. Se pare că aceasta este perioada cea mai dificilă, cea a acceptării.
Schmitt trece în revistă momentul în care a fost anunțat de moartea mamei, apoi reîntoarcerea la casa părintească, un loc pustiu de această dată și care și-a schimbat însemnătatea odată cu dispariția mamei. El înțelege că trebuie să învețe să trăiască și să avanseze fără mama sa, acea ființă care i-a fost mereu alături, la bine și la rău, cea cu care a împărtășit fiecare succes; să învețe să trăiască de unul singur, fără mama. Descoperim existența sa opacă, modul în care lucrul îl ajută să supravețuiască.
Este o carte care probabil ar fi de folos persoanelor ce au pierdut pe cineva drag. Nu conține sfaturi sau pași concreți pentru a trece peste această tristețe, și probabil nici nu există un set de instrucțiuni pentru aceasta. Dar, este ca un confident care îți destăinuie că a trecut prin aceeași durere și deznădejde, cineva care te înțelege pe deplin.
Probabil că doar cei ce au pierdut o persoană dragă în lupta cu viața, vor înțelege pe deplin această carte. Noi ceilalți, trebuie doar să ne aducem aminte de efemeritatea vieții și despre faptul că în orice moment îi putem pierde pe cei dragi. Iată de ce merită toată dragostea și atenția noastră cât ne sunt aproape.
Maman, tu es morte ce matin et c’est la première fois que tu me fais de la peine.
De toi, je n’ai reçu que de la tendresse, de l’attention, de la considération, de l’enthousiasme. De toi, j’ai recueilli la passion d’exister, le désir d’admirer, l’ivresse d’entreprendre. De toi, je ne conserve aucun mauvais souvenir, seulement chaleur, lumière, joie.
Alte recenzii de la Eric-Emmanuel Schmitt:
