Sunt la a doua carte a autorului, dar cu siguranță nu la ultima. Vă zic un secret, deja am mai procurat câteva cărți de același autor. L-am descoperit pe Eric-Emmanuel Schmitt prin celebrul său roman “Oscar și Tanti Roz”. Mi-a plăcut enorm, m-a emoționat. De aceea am revenit cu drag la el. Și de data aceasta nu m-a dezamăgit.
Cartea este compusă din patru nuvele. Aparent la prima vedere separate și fără legătură între ele, nuvelele au în comun pe Sfânta Rita, madona cauzelor pierdute sau disperate.
În prima nuvelă, o doamnă în vârstă este achitată de justiție de omuciderea celor doi foști soți și dispariția amantului din urmă. Însă, ea este pe cale de a-și ispăși păcatele având drept duhovnic spiritual un preot tânăr.
În cea de a doua nuvelă un marinar aflat pe mare primește o telegramă în care i se comunică că una dintre fetele sale a decedat. Având patru fete și în imposibilitatea de a afla care dintre ele a decedat simte o adevărată agonie la gândul că a fost imparțial în oferirea afecțiunii față de ele.
A treia nuvelă scoate în prim-plan un accident din adolescență menit să bulverseze total viețile celor doi tineri implicați. Un tânăr cu trăsături angelice și purtare exemplară este lăsat să se înece de către un al doilea, egoist, interesat doar de competiție și premiu.
Ultima nuvelă este cireașa de pe tort scoțând la iveală cuplul președintelui Franței. Un cuplu în care domină indiferența soțului, interesat doar de mandatul de președinte și de amantele fără număr. Îi va reuși primei doamne răzbunarea?
Autorul evidențiază în toate cele patru nuvele transformarea personajelor, o trecere de la rău la bine sau viceversa. Principala problematică dezbătută aici este “putem să ne schimbăm”? Dar mai ales atunci când ne schimbăm, o facem în mod voluntar sau avem nevoie de un impuls puternic? În lupta dintre propria dorință și temperament, cine iese învingător? Avem dreptul la propria alegere? Există libertate? Îi dăm dreptate lui Descartes care susține existența ei, sau lui Spinoza care afirmă inexistența libertății?
Autorul te cucerește prin stilul simplu la prima vedere, însă care tratează teme sensibile și profunde. În această carte am descoperit un alt Schmitt, mai puțin sentimental decât în “Oscar și Tanti Roz” (o idee subiectivă, ca doar nu am plâns și aici); însă la fel de profund în meditații.
Quel sentiment ne porte pas sur sa peau son contraire, tel le tissu sa doublure? Quel amour est libre de haine? La main qui caresse saisira tout à l’heure le poignard. Quelle passion exclusive ignore la fureur. N’est-on pas capable de tuer avec l’impulsion qui unit, celle par laquelle on transmet la vie? Nos sentiments ne sont pas changeants mais ambigus, noirs ou blancs selon l’impact, tendus entre leurs contradictions, ondulants, serpentins, capables du pire comme du meilleur.
Alte recenzii de la Eric-Emmanuel Schmitt :
