Când am văzut o nouă carte de Schmitt „în pregătire” și, în special, când am văzut coperta, brusc m-au inundat toate acele stări pe care le asociez cu numele său: dragoste, căldură, bunătate, fericire. Și despre asta ar vorbi coperta. Însă, e doar o mască de voioșie.
Vedeți femeia de pe copertă a cărei chip e-n ceață? Despre ea e vorba. De ce e-n ceață? Deoarece și-a terminat șederea pe Pământ.
Dacă ați trecut prin experiența lui Schmitt, care e și experiența mea, să fiți anunțați de trecerea în neființă a unui om drag prin telefon, acest mesager al morții și durerii, atunci vă asigur că veți retrăi stări pe care atât de mult le vreți inhibate, uitate, de nerepetat.
Cum să trăiești când sprijinul ți-a fost furat? Cum să îndrăznești să-ți vezi de viață, să înveți să trăiești fără EL sau EA?
Moartea transmite un mesaj pe care vrem să-l ignorăm și la care nu vrem să ne gândim: există viață și după EL/EA, poți să te bucuri de o nouă zi, poți să respiri fără ca să te simți vinovat că nu ți-ai însoțit răpusul.
Dar…
A învăța aceste lucruri nu schimbă cu nimic pustietatea, deșertul care ai devenit. Ești nevoit să mimezi zilnic bucuria unei noi zile, să mimezi fapte lăsate în trecut, să mimezi că poți face față.
Schmitt a înmuiat paginile cătții în dor și durere și și-a luat audio de la mama sa cu care împărtășea orice bucurie, orice reușită, orice suspin.
Nu mai puțin interesantă este relația tată-fiu. E.E. Schmitt și-a pierdut tatăl mult înaintea mamei, dar, să zicem așa, a fost o pierdere a unui „străin”, a unui om vulnerabil cu chip de fier. Sincer? Pe lângă faptul că-mi pare rău pentru Schmitt că și-a pierdut ambii părinți, mă bucur că tatăl său nu a ajuns să citească ce scrie-n carte. Cuvintele pe care le alege și evenimentele descrise de Schmitt-fiul ar putea fi prea dureroase pentru un tată care a dus o luptă nedeclarată cu propriul fiu.
Am dat de postări în care cititorii cereau recomandări pentru perioade de disperare, tristețe, melancolie, și recomandări vedeam diverse, de la cărți de dezvoltare personală cu titluri mult prea grăitoar, până la ficțiune care ar vorbi de o altă durere, aparent superioară cea a solicitantului. Însă, deși nu cred că o carte ar putea să vindece în doi pași trei mișcări (cel puțin eu nu am dat de una), aș da problema pe mâna unui psiholog, iar astfel de cărți ca „Jurnalul unei iubiri pierdute” ar putea fi un prieten de suferință cu care, până la urmă, vei încheia un armistițiu ca să poți da fila și începe un nou capitol în propria viață.
Alte recenzii de la Eric-Emmanuel Schmitt:
