Puterea apei este vitală și letală. Ea ne întreține viața dar tot ea ne-o poate și lua.
Mereu oamenii au făcut un legământ cu apa, construind și trăind în preajma ei.
Prezentă în casa, în hrana, în visele și descântecele noastre, apa face și desface totul.
Legământul apei aduce împreună toate bunele și relele vieții pământești.
Imaginile pe care le creează sunt ca un balsam medical ce acoperă rănile timpului, ca o ciocolată caldă care îndulcește fin amărăciunile lăuntrice.
Pământul, apa, vegetația și animalele descriu lumea în care oamenii sunt musafirii, prizonierii și sclavii ei, și nu invers.
Natura poate să fie blândă, ocrotitoare și darnică dar și nemiloasă și răzbunătoare atunci când vrea. Atunci când vrea ea, desigur, nu atunci când vrem noi.
Casa tinerei mirese și a mirelui ei văduv se află în Travancore, la capătul sudic al Indiei, între Marea Arabiei și Gații de Vest- lungul șir muntos care se întinde paralel cu țărmul vestic. Pământul e modelat aici de apă, iar oamenii sunt uniți de aceeași limbă: malayalam. Acolo unde marea întâlnește plaja albă, își întinde pe uscat degetele și le împletește cu râurile care coboară șerpuit pe pantele înverzite ale munților. E o lume desprinsă parcă din fanteziile unui copil, cu pâraie și canale cu o dantelărie de lacuri și lagune, un labirint de golfulețe și heleșteie cu lotuși verzi: un vast sistem circulator, deoarece, așa cum spunea adesea tatăl ei, toate apele sunt legate între ele .p.24
Întâlnim o mulțime de drame.
Avem drama fetiței care este căsătorită la 12 ani și ruptă de familie, drama soțului ei care și-a pierdut prima soție și consideră apa un blestem, drama mamei neputincioase care face sacrificiul suprem pentru copiii ei. Toate aceste drame sunt însă descrise cu blândețe, împăcare și umor.
Ceva face să vibreze aerul din biserică. Mama o împinge în față, după care se retrage.
Mirele se apropie de ea, și preotul începe imediat slujba. <<Oare îi fată vaca, de-i da atâta zor?>>, se întreabă în timp ce privește drept înainte.
Oare cum e să ai patruzeci de ani? E mai bătrân decât mama ei. Un gând îi vine în minte: dacă e văduv, de ce nu s-a însurat cu mama ei? p.20
Viața și moartea trăiesc împreună. Uneori sunt prietene apropiate: își fac una alteia tot felul de daruri cu însemnătate simbolică. Alteori se dușmănesc înverșunate și trag în același timp de ambele capete ale celor mai prețuite sentimente umane.
Lumea veche și lumea nouă.
Pe coasta sudică a Indiei lagunele, canalele și lanțurile muntoase găzduiesc tradiții și credințe care deși par extrem de învechite au exact același scop ca și cele de azi: să ocrotească, să alunge răul, să aducă liniște și belșug.
Diferența dintre lumea Indiei cea “veche și îndepărtată” ce pare rămasă captivă într-un trecut arhaic și lumea “nouă și modernă” dincolo de granițe (sau cea a colonizatorilor) este vârtejul în jurul căruia se mișcă toate poveștile personajelor.
La prima impresie înclini să crezi că această diferență este astronomică dar apoi firul narativ te aduce cu picioarele pe pământ, lin și blând ca un zbor de vise și realizezi că tot ceea ce descoperi dincolo de malurile Mării Arabiei au asemănări în realitatea înconjurătoare, de azi și de acum.
Într-o țară în care papagalii cu aripile retezate prezic viitorul cu ajutorul unor cărți de joc și în care căsătoriile sunt decise grație horoscopului, faptul că știe la ce va duce asta- nu doar în minutele următoare, ci și în zilele și săptămânile ce vor veni- o determină să încerce să-și desprindă mâna dintr-a lui, însă e deja prea târziu. Digby o poartă înăuntru, o strânge lângă el și, cu un suspin, ea se lasă pradă trupului lui. p.199
Barierele sociale, culturale și religioase sunt inexistente atunci când iubirea, maternitatea, suferința și moartea se manifestă în toată puterea lor.
Oricât de diferiți sunt oamenii, în suferință ei se unesc.
Totodată nimic nu este mai frumos de văzut decât dragostea adevărată în stare pură. Simplitatea privirilor, a atingerii, a compasiunii spontane, a bucuriei pentru lucrurile mici dar simbolice, toate acestea marchează întreaga istorie a familiilor.
În cei douăzeci și opt de ani ai vieții lui Bebe Mol nu s-a întâmplat niciodată ca soarele să nu răsară, și totuși în fiecare dimineață ea e încântată la ivirea lui pe boltă. Puterea de a vedea miraculosul în banalitate este un dar mai prețios decât acela al profeției. p.289
Frumusețea și dragostea sunt la putere.
Deși personajele trăiesc în era căsătoriilor aranjate de familie și a mirilor care se văd pentru prima dată în fața altarului, dragostea își face loc ca o felină delicată ce își trece corpul elastic printr-un spațiu minuscul.
Blestemele și spiritele rele planează și ele printre toți și aduc neliniști, frustrări și tragedii.
Totul e trăit la intensitate maximă și nu există extaz fără dramă absolută dar nici suferință năucitoare fără liniște și împăcare interioară.
Generațiile trec, vremurile se schimbă, grijile se măresc și aspirațiile la fel.
Toți își doresc același lucru și au aceleași neajunsuri. Doar gradele diferă.
Bogați/ săraci, sănătoși și bolnavi, urâți, ciungi și frumoși fără cusur, toți plâng la fel, pentru aceleași lucruri: împliniri sau eșecuri.
Gleznele îi cedează, iar ceilalți îl prind; brațele puternice ale oamenilor de la Parambil îl susțin, îl așează încet pe pământ, în genunchi, el continuând să-și strângă cumplita povară la piept. Cu fața ridicată spre cer, Philipose urlă, își imploră Dumnezeul, orice dumnezeu. Dar Dumnezeu e tăcut. Ploaia e tot ce-i pot oferi cerurile. p.480
Poveștile tuturor sunt atât de profunde încât la un moment dat crezi că ești epicentrul balanței care înclină când spre micime când spre enormitate.
Dacă ar fi să trag linie și să emit o concluzie ea ar suna cam așa: suntem niște puncte infime în acest Univers, pe care îl înțelegem într-o extrem de mică măsură însă ne considerăm trăirile atât de răsunătoare, la fel ca marele Big-Bang, doar că totul este redus la eu-ul nostru imediat.
Știm că Universul este infinit și că viața noastră contează tot atât de mult ca o picătură de ploaie întru-un ocean nemărginit, însă pentru locul minuscul în care această picătură cade și undele pe care ea le provoacă, picătura este întreg epicentrul universului lui mic.
Alte recenzii de la Abraham Verghese:
