Cred că nu am citit niciodată o carte care să transmită emoții atât de puternice!
Sau dacă am făcut-o și am uitat-o cu siguranță pe aceasta nu o voi uita niciodată!
Atunci când suntem martorii unei opere artistice divine, ne întrebăm retoric cum a reușit marele artist, geniul, Maestro, să ne provoace o asemenea emoție adâncă? Cum a făcut asta? Cum?
Dar știți ce? Se pare că și însuși Marele Maestro se întreabă exact același lucru.
Nici el nu știe cum dar știe cu certitudine că este diferit. Este atât de diferit de ceilalți.
Știe doar că are o sete de creație pe care nu o poate nici opri și nici controla dar pe care o poate potoli, pentru câteva mici momente, atunci când împărtășește lumii operele sale.
În Orfelinatul della Pietà din Veneția sunt lăsate fetițele la doar câteva zile de viață, nu mai mult, pentru că dacă sunt mai mari nu mai pot încăpea prin gaura din zid pe unde sunt trecute.
– 15 aprilie 1696, îi dictează sorei Madalena, care notează detaliile într-un registru uriaș, legat cu sfoară, plin cu nume. […]
Respirația bebelușului e gâfâită, întretăiată de durere. Dar e ceva în ochii săi. O hotărâre mânioasă.
– Și pe ea cum zici să o numim? întreabă sora Madalena.
Sora Clara se uită în jos, la copilă, care o apucă de deget cu mânuța. Mijește ochii, concentrându-se.
– Anna Maria della Pietà, declară ea, iar bebelușul o strânge mai tare de deget. Am un presentiment bun în privința ei. p.22
Anna Maria dell Pietà știe că e specială și că e cumva deasupra celorlalți. Dar îi este permanent frică să nu fie și alții ca ea. Cine știe câți pot fi și de cât de sus pot ei ajunge. Trebuie să le-o ia înainte. Acum.
E convinsă că dacă încearcă să îi descrie cuiva tot ceea ce vede, simte și trăiește prin muzică, va fi considerată nebună. Vrea să le arate ce poate dar nu oricum, oricând, oricui.
Speră și că, mai devreme sau mai târziu, va ieși din orfelinatul unde a fost abandonată și că nu va face asta decât cu grație și grandoare – va păși afară și va cucerii lumea largă.
Ceea ce nu știe Anna Maria însă și pentru care devine extrem de anxioasă este că ea nu poate controla niciodată modul în care vine muzica la ea. De unde vine? Când? Cum vine? Ce să facă să o aducă atunci când are mai mare nevoie de ea?
Dar nu are cum să o facă. Ea e doar un geniu. Un prizonier al talentului. Ea e “instrumentul” mediocru de care muzica se folosește ca să explodeze, să hipnotizeze toate celelalte “instrumente”.
Lumina umple spațiul micuț, scoțând la iveală un teanc de caiete cu manuscrise, mai multe pene și niște călimări cu cerneală uscată. Le înșiră pe jos, în fața ei, și încrucișează picioarele. Începe să scrie repede; culorile se revarsă, iar mâna i se mișcă așa de repede, de ai crede că e posedată. Vibrațiile republicii care se trezește se propagă prin trupul ei. Huruitul uni căruț, bătaia clopotelor, o barcă spintecând apa. Sunetul o scoate din transă. Un șarpe lepădându-și pielea. p.120
Apoi vine El. Maestro.
Pietà e vestită pentru orchestra figlie di coro unde interpretează cele mai talentate instrumentiste. Acolo ajung doar cele mai bune, cele mai promițătoare și cele mai impecabile fete. Un loc în această orchestră este cel mai mare vis al tuturor celor mediocre și fără viitor. Este limita dintre nimic și totul. Dintre anonimat și renume. Dintre libertate și surghiun.
Elevele se așează la locurile lor, copii acoperite până la glezne cu sarafane albe, lungi. Fiecare fată îl privește atent pe intrus.
– Sunt noul vostru profesor, spune apropiindu-se de tabla din fața lor.
Vocea lui are un ton ciudat. Oscilează, de parcă încearcă să o facă să pară mai groasă decât e.
– Vom studia vioara.[…]
Anna Maria simte că i se taie respirația. A auzit de el, desigur. Toată lumea a auzit de el. E un maestro, recunoscut în toată republica pentru virtuozitatea cu care cântă la vioară. Steaua în ascensiune a Veneției. Șmecher, arogant, i-a auzit pe ceilalți profesori șușotind. Anna Maria apucă strâns marginea scaunului. L-a înfuriat pe unul dintre maeștri. p.42.
Așa că se dezlănțuie războiul: pentru supraviețuire, pentru faimă, pentru muzică. Inevitabil trădarea apare pe toate planurile, dureros de neașteptată și imposibil de suportat. Lumea de la Pietà se schimbă mereu. Culorile sunt vii, intense, orbitoare; se mișcă ciudat, câteodată trec în viteză pe lângă ea și nu le poate ajunge, altădată o învăluie și o mângâie, protejând și alinând toate fricile.
Sunetele dor, o fac să zboare, să plângă, să leșine, să zdrobească ziduri.
Știe că talentul ei e galactic așa că nu poate decât să lupte pentru el cu orice preț. Chiar dacă prețul devine din ce în ce mai mare și mai greu de suportat. După fiecare înfrângere adună greoi bucățile rămase de speranță, onoare, extaz și vise mărețe. Bucăți stricate, uzate și aproape imposibil de refolosit. Bucăți ce devin firimituri, apoi praf, apoi amintiri.
Ancorele de care încearcă să se agațe se încăpățânează să nu reziste, oricât de mult se chinuie să le lege, să le strângă, să le facă invincibile. Ele tot se desprind și o fac să cadă. Mereu și mereu.
Pe cât de frumoasă, pe atât de dureroasă această poveste.
Este acel tip de carte pe care dacă vrei să o povestești cuiva, cronologia evenimentelor ar dura doar câteva minute dar felul în care e scrisă nu poate fii povestit la nimeni. Și nici nu are cum să fie pentru că Harriet Constable a scris ceva genial, cutremurător, ceva unic; a creat o adevărată operă de artă!
Alte recenzii de la Harriet Constable:
