Cum ar putea un om simplu, așa ca mine, să vorbească despre o carte atât de Mare? Tot simplu, nu?
Pe Ana Barton am cunoscut-o cel mai bine prin intermediul acestei cărți, deoarece aici am luat-o pe Ana de mic copil și am găsit-o femeie în toată regula care-și pune pe tapet cuvintele, și nu orice fel de cuvinte, ci acelea care reușesc să-ți răscolească sufletul și să te scuture de orice îndoială, dăruindu-ți o oază de liniște și-ntoarcere în timp.
Mamifer este o carte a regăsirii celor mari și a inițierii într-o altă istorie a celor mai puțin mari. Este o întoarcere în timp, dar și o pată de lumină aruncată peste lucrurile actuale, care fac parte din viața autoarei dar și a altora precum dânsa.
Pe parcursul celor 217 pagini ale cărții, m-au străbătut diverse emoții, stări pe care nu le-aș putea defini în cuvinte. Acest volum de proză al Anei Barton este de un deosebit farmec, iar asta v-o poate spune oricine a înțeles cuvintele regăsite între coperțile cărții.
Nu trebuie să fii învățat ca să-ți dai seama că amintirile sunt cele mai de preț, că oamenii care te-ntâmpină seara acasă sunt tot ceea ce avem mai bun pe lume, că despărțirile trebuie tratate cu calm și înțelegere, că părinții, bunicii și prietenii ne sunt comori ale sufletului și că atât timp cît suntem pe pământ, le suntem datori cu-o fericire.
Surpriza de care am avut parte la citirea acestei cărți, au fost fotografiile în alb negru din arhiva personală a lui Costică Acsinte, după cum aflăm din carte.
Recomand această carte, nu tocmai ușoară dar nici prea grea, celor care iubesc întâlnirile lor cu vremurile de altădată, celor care sunt deschiși la o altă cunoaștere, la o lume cu care n-au luat contact, la istorisiri spuse dintr-o răsuflare, celor care au curajul de a se descoperi pe ei și nu numai.
Mamifer este un volum de proză care trebuie citit cu pixul în mână și sufletul la cer.
Urmăresc blogul Anei Barton cu regularitate aşa că ştiu deja că scrie bine, nu-mi rămâne decât să mă conving că este şi o autoarea bună de romane.
🙂