Recenzie Mamifer de Ana Barton

Dacă Prospect de femeie m-a cucerit iremediabil, Mamifer – cea de-a doua carte semnată Ana Barton – mi-a dovedit (deși nu mai era nevoie) că femeia asta chiar știe cum să povestească!

Cu un stil energic, uneori electrizant, alteori melancolic, dar întotdeauna sincer – povestirile din Mamifer captează atenția și mintea (pe de-a-ntregul). În propozițiile sale scurte regăsim amintiri și nostalgii din copilărie, întâmplări cu copii, părinți, bunici, iubiri și griji femeiești.

Întâmplările narate în această carte au în comun o finețe a detaliului, Ana Barton reușește să creeze personaje vii – ce par a fi din carne și oase deși sunt plămădite din cuvinte și amintiri. Personajele sunt palpabile, întâmplările parcă se petrec în fața ta – iată cum se atrag și se păstrează cititorii.

Mamiferul Anei Barton e unul cu rădăcini de aluat  în care se coc florile de salcâm. Drumul începe cu dorul primei povestiri şi se termină cu tăcerea, cu pauza de respiraţie pe care trăitul le impune din când în când. Fulgurant, câteva diapozitive-vis, ca o alunecare în expresionism. […] Este o carte a unui mod rar de raportare la existenţă şi este cartea unei mari răbdări. A unui timp care nu mai mărșăluiește şi nu mai ticăie furibund, o galerie a vârstelor, de la cele amniotice la cele din urmă. […] o lume plină şi recognoscibilă în tonurile de lumină şi în care intri ca acasă după ce treci prin două rânduri de porţi: una a istoriei mici, personale, şi o alta a istoriei mari, prezentă mai mult ca joc de umbre şi prin câţiva reprezentanţi-surpriză.”  – Nora Pavel

Însă, cărțile Anei Barton nu se comentează – se citesc! Deși, recunosc, credeam că nu mă poate surprinde (îi cunoșteam stilul de scriere) ei bine, m-a impresionat!