O plecare văzută altfel, un sfârșit care abia a început, o tragedie care a pus în dificultate o familie întreagă să se lupte cu pierdere și durere, un suflet care nu va mai avea dreptul să viseze la nimic, doar să-și accepte punctul din istoria sa.
„Mă numesc Sussie Salmon, pe 6 decembrie 1973, când am fost ucisă, aveam 14 ani.”
Ea este visul oricărui părinte, vioaie, deșteaptă și cu gândul la captarea momentelor în fotografii. Un licurici care a atras atenția nepotrivită.
El este un monstru din umbră, el este lupul îmbrăcat în piele de oiță nevinovată, veșnic drăguțul, bolnav de propria imaginație, care simte febril nevoia unui cutremur.
Adevărata oroare sunt sentimentele unui copil care nu a reușit să strige, care nu a înțeles pe deplin ce i se întâmplă, era prea pură pentru asta.
După hazard a venit momentul cel mai greu pentru toți, căutări, plâns și speranța care murea treptat.
Sussie ne relatează istoria oamenilor din viața ei scurtă, ce li s-a întâmplat lor după ce ea a plecat. Cum trece o familie prin lipsa definitivă a unui membru, schimbările iminente, emoțiile care îi conduc spre extreme. Și fără să îi judeci aspru, singur înțelegi că nu ai fi putut să o faci mai ușor, să treci peste durerea care pietrifică și taie la rece, ea nu are milă sau moderație.
Dacă aveți tendința să vă transpuneți cu ceea ce citiți, evitați istoria scrisă de Sebold, nu este o lectură dulce. Însă, dacă totuși reușiți să faceți abstracție de unele momente, o să descoperiți speranță acolo unde ea nici nu adie, dragoste și credință! Pentru că autoarea are misiunea de a arătă fața adevărată a pierderii, când rupi din inimă cel mai prețios om, și viața te impune să-l dai uitării. Cât de tragic sau crud sună acest lucru, moartea este o nesimțită, rece, care nu cunoaște limite, iar răul îi joacă festele. Sfârșitul acestei povești poate calma puțin părul zburlit de indignare, și parcă karma funcționează, dar gustul amar din suflet nu ți-l poate liniști nimeni, istoria ei este prea dureroasă.
Am cules câteva momente:
„Viaţa e un veşnic ieri pentru noi“.
„Tot ce aveţi de făcut e să doriţi un lucru şi, dacă-l veţi dori suficient şi veţi înţelege de ce, adică veţi şti cu adevărat, acel lucru o să se întâmple“.
„Nimic nu-i sigur niciodată“.
„Mama şezu multă vreme cu mâna tatălui meu într-a ei. Se gândea cât ar fi fost de frumos să se suie pe cearşafurile proaspete din spital şi să se întindă lângă el. Şi cât era de imposibil. Se aplecă mai aproape. Chiar şi sub mirosurile antisepticelor şi spirtului putea simţi mirosul de iarbă al pielii lui. Când plecase, luase cu ea cămaşa favorită a lui tata şi uneori se înfăşura doar ca să aibă pe ea ceva de-al lui. Nu o purta niciodată pe afară, astfel încât cămaşa păstrase multă vreme mirosul lui. Îşi aminti de o noapte când i-a fost cel mai dor de el şi a încheiat nasturii cămăşii în jurul unei perne şi a strâns-o la piept de parcă ar fi fost o liceană“.
„Acestea erau minunatele oase care s-au cimentat în absenţa mea: legăturile- uneori fragile, alteori realizate cu costuri enorme, dar adesea magnifice – care s-au închegat după dispariţia mea. Şi am început să văd lucrurile într-un mod care-mi permitea să pot păstra această lume fără să fiu prezentă în ea. Evenimentele prilejuite de moartea mea nu erau decât oasele dintr-un trup ce avea să se întregească într-un anume moment, imprevizibil, din viitor. Preţul pentru faptul că reuşisem în cele din urmă să văd acest trup miraculos era viaţa mea“.
