Christopher Hitchens e genul de scriitor care te face să crezi că îți aparține sau, mai degrabă, că tu îi aparții. Mortalitate, o carte scrisă cu atât de mult curaj, mai degrabă un jurnal al ultimelor lui luni de viață în care descrie toate suferințele prin care a trecut din momentul diagnosticării sale cu cancer esofagian. O carte în care vorbește cu atât de multă luciditate, ironie și forță despre experiența sa ca pacient, dar și despre subiectul pe care și-a construit bună parte din carieră: religia. O carte în care am impresia că își auto-testează, uneori, reziliența și încăpățânarea de a nu ceda tentației de a se converti la creștinism sau orice altă religie.
Te va trece prin toate stările. Te va face să râzi sau măcar să chicotești, Hitchens fiind binecunoscut în cercurile sale, și nu numai, pentru ironia și umorul cu care trata cele mai complexe situații și probleme. Te va face să oftezi și să exclami. Am făcut-o, eu însumi, de cel puțin 10 ori, fiind luat de-a dreptul prin surprindere de nemărginita lui sinceritate și claritate cu care își explică stările prin care trece și sentimentele care-l încearcă în ”Tumorville”, așa cum a numit el însuși spitalul/centrele medicale prin care și-a căutat cu optimism vindecarea până la final.
De ce a documentat ultimele luni din viață? Pentru că scrisul și oratoria au fost viața lui. Pentru că a vrut să dăruiască până la ultima sa suflare, oferindu-se pe sine cercetărilor și experimentelor medicale de ultimă generație, aproape numindu-se un cobai pentru medicină, ca să se poată cerceta și îmbunătăți documentația legată de cancerul cu care se lupta. Un ateu cu principii, până la capăt, un intelectual rar, un om cu o inimă mare și generoasă, care a iubit și a ars, cum îmi place să spun, ca o lumânare la ambele capete: s-a stins prea repede, dar și ce lumină a făcut!
Vă las, ca de obicei, cu notițe/citate care m-au făcut să oftez și să exclam, uneori chiar minute în șir:
- Am provocat o pe doamna cu coasa să mă secere și acum mă trezesc sucombând în fața unui lucru atât de previzibil și de banal, încât mă plictisește până și pe mine.
- Cel mai solicitant atunci când ești bolnav în fază terminală este să petreci mult timp pregătindu-te să mori cu minim de stoicism, încercând să le asigur viitorul celor dragi și, simultan, să te preocupe în cel mai înalt grad chestiunea supraviețuirii.
- Să presupunem ca aș renunța la principiile mele de o viață cu scopul de a obține favoruri pe ultima sută de metri. Sper și cred că nici o persoană serioasă nu va fi impresionată de o asemenea alegere ipocrită. Pe de altă parte zeul dispus să răsplătească lașitate și necinstea și se pedepsească îndoiala ireconciliabilă se numără printre acele multe divinități în care eu unul nu cred.
- Și, chiar dacă vocea mă va părăsi înainte să mor voi continua să scriu polemici împotriva iluziilor născute din religie, cel puțin până ce mi se va stinge lumina definitiv.
- În cele din urmă după dispute aprige și schisme, practicile de genul celebrei „vânzări de indulgențe” au fost abandonate. Totuși, multe bazilici sau capele n-ar mai exista astăzi dacă astfel de practici abominabile nu ar fi fost aducătoare de profituri spectaculoase.
- În Tumortown ai câteodată senzația că mori de atâta sfaturi. Multe dintre ele sunt oferite gratuit și fără a fi solicitate.
- „Până ce nu ai făcut ceva pentru omenire ar trebui să-ți fie rușine să mori.” – Horace Mann
- Nimeni nu vrea să afle de nenumăratele orori și umilințe mărunte care devin fapte „de viață” atunci când corpul ți se transformă din prieten în dușman.
- Nu mi s-a părut deloc amuzant momentul în care am devenit perfect conștient de adevărul afirmației materialiste că nu „am un corp”, ci „sunt un corp”. (În contextul suferințelor și diverselor stări cauzate de boală și tratament).
- În zilele mai puțin bune, mă simt precum porcul de Crăciun al unei familii sadic de sentimentale, care nu se îndură să-l taie cu toate că pregătește cuțitul în fiecare zi.
- Dacă un lucru merită ascultat, atunci cel mai probabil merită și să fie citit. Prin urmare, mai presus deoarece, caută-ți propria voce.
- […] Și aștept cu nerăbdare ca o doză masivă de protoni și să mi fie injectată în corp la o viteză egală cu două treimi din cea luminii. Ce sper să obțin? Dacă nu vindecarea, atunci măcar o remisie. Și ce vreau să capăt înapoi? Folosind două dintre cele mai simple cuvinte alăturate vreodată: libertatea cuvântului.
- […] vreau să continui să-mi cânt partitura până la capăt și să nu fiu cruțat de nimic din ceea ce aparține cu adevărat ciclului vieții.
- Saul Bellow: moartea este spatele negru de care are nevoie o oglindă dacă vrem să vedem ceva în ea.
Alte recenzii de la Christopher Hitchens:
