Neortodox este o carte promovată și foarte discutată, are o ecranizare care a stârnit un val de reacții și aplauze, dar, din păcate, la mine n-a prins deloc. Citisem câteva recenzii prin online și știam cam la ce să mă aștept ca idee de bază. Dar, sincer și fără haterisme, chiar n-am găsit nimic ieșit din comun și, mai ales, nimic care să mă încânte sau captiveze. Este liniară, plictisitoare, monotonă, cu multe informații despre religia evreică, cutume, reguli anoste, nedetaliate și de neînțeles pentru profani, are un final foarte expeditiv care nu lămurește deloc lucrurile, scandalul din titlu este omis în carte și ceea ce m-a deranjat de fapt cel mai mult este senzația că a fost scrisă din răutate, egoism și ipocrizie. Am fost foarte curioasă să o citesc deoarece mi-o imaginam în genul cărții Învățare scrisă de Tara Westover care mi s-a părut genială și originală, dar nu se apropie deloc, nici ca scriitură, nici ca evenimente, nici ca mentalitate. Nu poate fi folosită nici în scop educațional pentru a descoperi lucruri noi despre acest curent religios deoarece sărbătorile, regulile sunt expuse fără explicații, succint, marșând doar pe disconfortul și neplăcerea pe care o provoacă autoarei. Fără noțiunile de bază despre iudaism e posibil să te simți pierdut la un moment dat în această carte. Este o jelanie și o tânguire de la cap la coadă. Femeia asta este veșnic nemulțumită, este o negativistă. Găsește defecte și greșeli la orice om cu care intră în contact, mai puțin la ea. Este superioară tuturor, iar în întreaga comunitate în care și-a petrecut copilăria și adolescența nu a găsit nici măcar un om despre care să spună un lucru bun.
Deborah se naște într-o familie evreiască hasidică din Brooklyn, New York. Mama sa dispare devreme din peisaj și, căutând să scape de regulile stricte impuse de familie și comunitate, o abandonează. Este crescută de bunici deoarece tatăl său suferă de retard mintal și nu este capabil să–și asume responsabilitatea unui copil. Aceasta este probabil și unul dintre motivele datorită căruia mama a renunțat la căsnicie, deși spre final avem parte de o dezvăluire surpriză pe care nu știu dacă s-o iau de bună sau s-o pun tot pe seama malițiozității autoarei. Viața în această comunitate este strictă și încărcată de lucruri interzise, e adevărat. Libertatea de acțiune și gândire este îngrădită într-un mod foarte riguros și aspru. Condiția femeii este de iapă de prăsilă și sclavă pentru satisfacerea nevoilor bărbatului. Feminista din mine este mai mult decât revoltată, dar modul de abordare și schițare a personajelor: bunici, tată, mamă, mătuși, veri este execrabil. Bunicii sunt habotnici, e adevărat, dar nu sunt rău intenționați. Sunt supraviețuitori ai Holocaustului, și-au pierdut familiile, le-au văzut murind în lagărele de concentrare, au sechele și traume și totuși o cresc, în religia asta aspră a lor, dar fără bătăi, fără abuzuri, fără s-o lege în pivniță nemâncată sau mai știu eu ce nebunii. Și în felul lor chiar o iubesc. Cu toate acestea, Deborah îi desființează. Se simte neiubită, urmărită, restricționată ceea ce este trist, dar multe dintre aceste senzații sunt doar în mintea ei, probabil abandonul mamei a afectat-o emoțional mai tare decât vrea să recunoască. Cred că de bunica mi-a părut cel mai rău. Chiar ar fi meritat puțină recunoștință. Nu s-a putut.
Sunt multe aspecte care nu m-au convins. În primul rând ignoranța ei totală în ceea ce privește contactul sexual și existența organelor genitale. Deborah este o cititoare pasionată și sunt multe trimiteri în carte la lecturi parcurse pe ascuns, printre care și câteva romane de dragoste, în ciuda faptului că sunt interzise de religia hasidică. Cu toate acestea, explicațiile ei despre inițierea de care are parte înainte de noaptea nuntii și chiar de tentativele eșuate de a consuma căsătoria sunt penibile și mă duc cu gândul la un retardat mintal. Știu, sunt răutăcioasă. Ce pot să zic în apărarea mea? Am luat de la alții. Există o menționare a unui omor în carte: un băiețel este mutilat și ucis de tatăl său când acesta îl prinde masturbându-se. Autoarea a ales să părăsească această comunitate, dar să facă un denunț la poliție nici nu-i trece prin cap. Este educată 17 ani de către bunici în spiritul empatiei, al compasiunii și al smereniei. Poate această smerenie este exagerată, e mai degrabă umilință, dar modul în care își privește tatăl, un om care suferă de retard mintal, este incredibil de crud și superficial. Nici măcar după ce ajunge la facultate și se presupune că se maturizează și educă nu încearcă altceva decât dezgust față de el. Trist. Nu știu ce mă întristează mai tare: comunitatea asta închistată și habotnică sau autoarea asta plină de venin și încrezută. N-o să recomand această carte nimănui, pentru niciun fel de motiv sau scop. Înțeleg că e posibil să fi scris cartea deoarece avea nevoie de bani, fiind într-o situație delicată financiar, dar atitudinea este greșită și mi-e imposibil să empatizez cu ea.
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Cartepedia
Alte recenzii de la Deborah Feldman:
