Ce bine e să avem prieteni cu care să împărtășim pasiuni comune… Am descoperit-o pe autoarea Isabel Allende în urma cu vreo trei ani când o prietenă mi-a împrumutat Casa spiritelor. Am avut plăcerea să mă delectez cu un roman fascinant. Drama și umorul care caracterizează stilul autoarei m-au captivat. Grație prietenei mele am citit multe alte cărți scrise de Isabel Allende. Ulterior am aflat că autoarea a primit peste 60 de premii și distincții pentru cariera literară.
Nu mică mi-a fost bucuria când la începutul lunii iunie am primit romanul O lungă petală de mare.
Cartea împletește povești de dragoste cu drame și detalii istorice. Îi are în centrul atenției pe medicul Victor Dalmau și pianista Roser Bruguera. Pe lângă protagoniștii amintiți, am întâlnit multe alte personaje, unele care se intersectează cu viețile celor doi și dispar din poveste, altele care reapar episodic.
Isabel Allende ne prezintă o poveste cu multe frământări, momente de cumpănă și adâncă disperare. Aventurile personajelor sunt dictate de contexul istoric. Acțiunea începe în Spania, în timpul Războiului Civil, și prezintă rând pe rând membrii familei Dalmau. Victoria forțelor franchiste, moartea tatălui și a fratelui său, l-au determinat Victor Dalmau să emigreze împreună cu Roser Bruguera, iubita însărcinată a fratelui său, Guillem. Pentru a ajunge în Chile, țară care a decis să sprijine câteva mii de victime ale acestui conflict, cei doi au fost nevoiți să se căsătorească formal. Această legătură s-a consolidat în timp, după ce tânăra a acceptat ideea că Guillem, tatăl copilului, era mort.
După câțiva ani de liniște și prosperitate, viața celor doi a fost afectată de schimbările cauzate de puciul contra preşedintelui socialist Salvador Allende. Au fost nevoiți să treacă prin alte traume și să emigreze în Venezuela. Când a avut loc schimbarea regimului politic în Spania, s-au întors în locurile natale, dar au constatat că aici totul se schimbase.
“Cei patruzeci de ani de franchism lăsaseră urme adânci, care erau vizibile în purtarea oamenilor și în orice aspect cultural.”
Victor și Roser au realizat repede că țara lor de suflet era Chile și au făcut tot posibilul ca să-și petreacă ultimele zile pe meleagurile acesteia, chiar dacă au mai avut de așteptat câțiva ani în exilul din Venezuela.
La finalul cărții, Isabel Allende multumește celor care au ajutat-o să o scrie și ne spune „Acesta e un roman, însă faptele și persoanele istorice sunt reale. Celelalte personaje sunt fictive și se inspiră din oameni pe care i-am cunoscut”.
Recomand această carte celor pasionați de povești de dragoste, numai dacă sunt dispuși să reziste în fața unor întorsături de situație și unor detalii tragice.
Alte recenzii de la Isabel Allende:
