Unul din credo-urile mele de cititoare se răsfrânge asupra admirației profunde pentru debuturi literare, deoarece consider o muncă titanică implicațiile scriitoricești ale autorilor contemporani, care dincolo de publicul adeseori capricios au dificultatea captării atenției acestora.
”O sinucidere amânată” este fericitul caz când debutul avantajează cititorul, pus în fața unei istorii emoționante, convertite într-un veritabil monolog al unui om, pregătit să moară. Oricât de paradoxal nu ar suna asta, dar calmul și analiza la rece a eroului principal m-au surprins, cu adevărat.
Punctul de inițiere a narațiunii coincide exact cu moartea benevolă, asumată de unul din cei mai buni prieteni ai eroului central, fapt care îl bulversează și îi dă o marjă amplă de a filosofa pe marginea derizoriului existențial. Pornit într-o retrospecție analitică, eul literar pune întrebări incomode, trage concluzii confortabile și renunță la orice tentativă de a segrega adevărul sinelui de cel al anturajului său, intitulându-se un egoist convins.
Scriitura lui Cristi V. Andrei este cu atât mai specială cu cât a renunțat la șabloanele stilistice, prezentându-ne un stil proaspăt, energizant, în care ne regăsim cu precădere noi, adolescenții milenari. În egală măsură, acesta a reușit să transforme evoluția eroului într-un periplu alert, care permite o lectură antrenantă (țin să menționez că am savurat-o într-o noapte).
Fluiditatea narațiunii, observațiile și sarcasmul dozat au creat indubitabil o platformă pentru meditații, eliminând din conținut acel convenționalism cu care jonglează alți autori, iar acest lucru merită tot respectul nostru pentru autor. În aceeași ordine de idei, ”O sinucidere amânată” poate fi privită și ca o potențială piesă de teatru, stilizată, jucată pe un decor contemporan cu elemente dramatice, care rămân nerecunoscute la justa valoare de Naratorul central.
Am apreciat jonglarea și transferul de la dialogul lăuntric al eroului la problematica anumitor evenimente, ca de exemplu fundalul politic în România, anumite probleme în estul Moldovei sau de ce Cărtărescu ar trebui să ia Nobel-ul pentru literatură. Toate, cap – coadă, au transformat cartea într-o lucrare plăcută, deschizându-ne culisele în mintea unui om care decide să moară. Iar aici un moment demn de laudă este efectiva sa analiză a pozitivului unei astfel de decizii, astfel autorul renunțând la blamul, atât de des întâlnit în literatură, în favoarea unei logici implacabile.
Și pentru că îmi place mereu să trasez punctele forte în speranța motivării cititorului spre lectura cărții recenzate, iată cu ce m-a cucerit ”O sinucidere amânată”:
- Stilul impecabil și non-conformist
- Personajul central demn de apreciere pentru logica idealurilor și meditațiile profunde cu repercusiuni în trecut
- Maniera antrenantă de narațiune, care fac savurarea romanului și mai plăcută
- Ideile centrale bine conturate
- Problematicele enunțate în monologul eului mi se par actuale și pertinente
Recomand călduros această carte și aștept cu nerăbdare următoarele lucrări ale autorului. Cu drag, din Basarabia!
ACUM GĂSEȘTI CARTEA PE Google play
Alte recenzii de la Cristi V. Andrei:
