“da-mi tarie sufleteasca in adancul de necuprins al nenorocirilor mele.” (pag.333)
Oameni sărmani și Dublul, (1846) , cele două microromane cu care magistralul nume Dostoievski debutează în lumea literară m-au lăsat cumva indecisă.
Dar asta nu pentru că impresiile rezultate în urma lecturii ar fi neclare, ci pentru că, spre suprinderea mea, aflu că primul aduce, la apariție, elogiile criticilor, iar următorul, prigonirea.
În ce mă privește, găsesc Dublul chiar mai reușit decât Oameni sărmani, dar asta ține, probabil, de gusturile personale, care găsesc în el atât acțiunea, cât și replicile personajelor, și mai toată scriitura, în general, mult mai veridică și naturală.
Oameni sărmani spune, după cum sugerează și titlul, povestea unor oameni chinuiți de neajunsuri, într-o societate rusească tipică, care nu uită însă de nădejdea în Dumnezeu, de semeni, de bunătate, generozitate, chiar dacă aceastea alternează adesea cu stări melancolice, deznădejde și lacrimi.
O notă de originalitate a textului, caracterul epistolar.
Funcționarul Makar Alekseevici Devuskin, în vârstă de 45 de ani, corespondeaza intens cu tânăra în vârstă de 17 ani, Varvara Alekseevna Dobrosiolova, deși ambii sunt chiriași în aceeași curte.
Sfios până la Ceruri și grijuliu peste limită cu îndepărtata sa rudă, alege calea corespondenței, în locul vizitelor reciproce, pentru a nu primejdui în vreun fel reputația Varvarei.
Ce-și scriu ei? Despre lucruri mărunte și mari, încurajări sau pesimisme, detalii sau generalități.
Tânăra are un trecut apăsător, care îi chinuie prezentul și îi taie elanul viitorului.
După o copilărie fericită, fără griji, la țară, familia este nevoie să se mute în Petersburg; smulgerea din mijlocul naturii și al tărâmurilor natale este desigur zguduitoare pentru copilă.
În scurtă vreme tatăl decedează, iar ea și mama bolnavă rămân la mila Cerului.
Neajunsurile se îngrămădesc, suferinta nu iartă, iar fata rămâne orfană și de mama. La 17 ani, ea nu speră, nu crede, nu așteaptă, deci, nimic de la viitorul ei.
Într-un prezent cu lipsuri, sărăcie și boală, singurul sprijin și prieten îi este Devuskin. Cu el se ostoieste o vreme, după care, curajoasă și matură, își ia în mâini propriul destin…
Dublul îl are ca protagonist pe funcționarul Iakov Petrovici Goliadkin. În același neprietenos (până la cruzime și tragedie cu sărmanii și inadaptații) Petersburg, lupta pentru supraviețuire.
Sfios și temător, preocupat până dincolo de limita sănătoasă de reputație și cinste – fie că vorbim de cea socială, umană, sau profesională – Goliadkin trăiește zbuciumari paroxistice. Un gest, un detaliu, o vorba, o privire, îl aruncă într-un cuptor supraîncins de emoții.
Sufletul se zbuciumă, mintea obosește și se macină. O vizită la medicul Krestian Ivanovici, pe care o face, intuind (dar neacceptând) urmarea unei astfel de sforțări supraomenești, indică medicație și socializare.
Nu trebuie să stai singur, îi spune acesta, ci dimpotrivă, să te forțezi, chiar împotriva firii, pentru a sta cât mai mult în mijlocul oamenilor.
Dar, pentru nefericitul Goliadkin, avertismentele și sfaturile vin deja tardiv.
El a intrat deja între roțile nemilosului destin; pe cheiul Fontankai, într-o atmosferă dezolantă și rece, apare el, dublul, iar de aici un întreg torent de evenimente incandescente se pornește, pentru a nu se mai opri decât atunci când totul se va fi împlinit întocmai…
Frescă a societății rusești din sec XIX, cu generațiile de sacrificiu ale unei schimbări majore; despre scris, literatură, realism, ficțiune, nu de puține ori cu nuanțe ironice.
Citiți! Citiți F.M.Dostoievski!
NOTE: 8 / 10 ( Oameni sărmani ) ; 9 / 10 ( Dublul )
Alte recenzii de la F.M.Dostoievski:
