Acele cărți care ating cele mai sensibile corzi, cărțile bune și puternice, despre ele scriu cel mai mult și greu, iar cuvintele se adună haotic. Vin cu un sfat încă de la începutul acestei mici recenzii. Vă rog frumos să faceți ca mine, distanți-vă de orice se întâmplă, puneți pe fundal să cânte Chopin (scriu mai jos de ce), și delectați-vă cu o lectură de calitate.
Wladyslaw Szpilman este pianist la un post de radio din Varșovia, când se trezește cu nemții invadând Polonia și furându-i sensul vieții. Ultima lui interpretare a lui Chopin, Nocturne Op.9 No2, îl oprește în fața unei amenințări care pare a fi mai degrabă o ruletă rusească cu titlul „cum vei muri?”. Istoria lui Szpilman se putea termina diferit, mort de foame, împușcat de ucraineni sau nemți, ori de ruși, sinucidere (spânzurătoare sau săritură de la înălțime, mai era și varianta prin otrăvire, dar nu era mereu posibilă), ars de viu sau după bombardament, ori scăpat viu ca prin minune.
Cei 6 ani au fost petrecuți într-o constantă ghicitoare, ce final îl aștepta, regulile jocului se schimbau mereu, fiecare an aducea cu sine o strictețe mai doborâtoare, o senzație de speranță care se stingea aidoma unei lumânări. Și cel mai straniu a fost percepția propriului conștient în momentul lecturii, tu știi exact cât a durat războiul, știi care a fost soarta Poloniei, când a fost eliberată și cum, dar fărâma ceea de naivitate se zbătea cu fiecare zi pomenită de autor, viața lui Wladyslaw a devenit importantă pentru mine și speranța mea în omenire.
Cartea lui Wladyslaw Szpilman este despre Omenie și Omenire, cei doi piloni care pot salva lumea, iar lipsa acestora dau frâu demonilor care ne pot duce spre pierzanie. Printre mulțimea de istorii citite despre WW2, Holocaust, Evrei și Gulagurile sovietice, „Pianistul”, de departe este cea mai bine scrisă carte din această listă neagră.
Oamenii sunt foarte stranii, tind să creeze distrugând.
Categoric intră deja în topul celor mai bune cărți, pentru că am plâns la puține, iar „Pianistul” este a treia carte care m-a făcut să plâng, chiar fiind în public nu m-am putut abține, privirea tatălui său am văzut-o cu ochii mei. Scriu aceste cuvinte, și iar mă podidesc lacrimile. Neapărat să vă faceți timp pentru ea, merită tot timpul din lume!
Lecturi pline de speranță vă doresc!
Alte recenzii de la Wladyslaw Szpilman:
