…cel care pleacă nu se desparte de ceea ce este, ci de ceea ce va fi.
Plec este un roman umoristic a cărui graniţe narative nu sunt perfect creionate. Alergi fascinat printre pagini şi adesea te vei trezi pierzând firul narativ. Nu o să mint spunând că am înţeles acest roman. Ba chiar voi recunoaşte că m-a debusolat adesea. Personajele şi acţiunile se intersectează într-un mod halucinant ce îţi abat atenţia de la tipicul fir narativ de călătorie din punct A în punctul B.
Plictiseala. Singura teamă profundă a publicităţii. Şi a dragostei. N-am să mă plictisesc niciodată de tine, aşa ar trebui să sune adevărata promisiune pentru cei care îşi spun „pentru totdeauna”. De fapt, ne dăm seama că dragostea s-a diluat nu când celălalt ne e insuportabil, într-o tablă a înmulţirii dezgustului şi furiei. Ci atunci când celălalt a devenit o tablă a scăderii. Pe care o ştim pe dinafară.
Recunosc în schimb că autoarea Cristina Andone are un mod frumos şi delicat de a îmbina sarcasmul cu seriozitatea, asezonându-le cu obişnuitele cuvinte de duh ai acelor profesori în meditaţie şi schimbarea lumii prin autosugestie şi puterea gândului. Aflându-mă eu însămi pe drumul acestei noi descoperiri a învăţării de sine şi autocunoaşterii, Plec pare că mi s-a pliat pe prezent. Nu prin povestea de ansamblu, dar prin micile fragmente.
-Ce rămâne? Din toate acestea? Din mine? Din noi? m-a întrebat Lena când am învelit-o de culcare.
-Povestea. Mereu rămâne povestea, i-am spus.
Povestea rămâne mereu.
De la o vreme tot susţin că fiecare carte se citeşte la timpul ei. Dacă nu-ţi place acum, nu înseamnă că e o carte urâtă, ci pur şi simplu că trebuie citită altă dată. Plec de Cristina Andone era menită să o citesc acum, în această perioadă. Şi nu pentru că avea să mi se plieze pe suflet făcându-mă să-i înţeleg toate dedesubturile, ci pentru că anumite fragmente, evenimente din viaţa personajelor, se pliau destul de mult cu al meu prezent.
Sfatul meu ar fi să pleci când povestea ta e coaptă. Altfel, vei fi un alt măr pădureţ căzut în ţara nimănui. Aşteaptă până când ai o poreclă. Până când ai făcut nişte campanii de care să fii mândru. Apoi fă-ţi o plecare de neuitat. Mai presus de orice, fii pregătit. Nimic nu-i mai jalnic decât un show călduţ, încropit din bule de săpun sparte.
M-am lăsat purtată în pas creativ şi umoristic prin Arcă. Am urmărit-o pe Marta panicându-se la gândul că va fi concediată, pe Vera căutând sclipirea şi creativitatea asta în timp ce viaţa ei devenise stearpă şi lipsită de culoare. L-am urmărit pe Dimuleanu privind în jur cu aerul atotcunoscătorului care a văzut de toate şi care încă ar mai avea câte ceva de văzut. Pe Mishu trebuie să recunosc că l-am cam omis din peisaj. Noroc cu ceferistul albanez. Ne-a mai înrudit şi el.
-E bine! Am vobit cu şeful de gară… Ceferist de-al nostru. Albanez.
Faptul că nici unul dintre cei de pe valize nu fusese ceferist sau albanez, nici măcar într-o piesă de teatru la şcoală, era fără importanţă. Dimuleanu nu voia să strice bucuria prietenului său. Ştia că tatăl lui Mishu lucrase ca mecanic de locomotivă, iar maică-sa se născuse lângă Tirana. La urma urmelor, era seară şi se aflau toţi patru într-o gară goală. Deci ceferişti, clar. Şi puţin albanezi.
Călătoria întru repatrierea măgăriţei Krasna este ca un basm plin de umor unde personajele sunt diametral opuse şi total lipsite de orice punte realistică. Îţi crează senzaţia unui film de la Hollywood unde sunt adunaţi cei mai amuzanţi actori. E un circ continuu. Dar unul la care asişti întrebându-te ce se ascunde de fapt sub masca amuzamentului.
-Ce mai face fata mea favorită?
-O vrajă ca să arăt vie…
Te întrebi la un moment dat dacă nu cumva eşti în faţa unui singur personaj care-şi prezintă viaţa în punctele cheie. Îl avem pe Mishu ce pare întruchiparea naivităţii, al extazului tineresc. La polul opus, este Vera care tinde a prezenta viaţa istovitoare lipsită de strălucire, dar plină de învăţăminte. Între cele două extreme se află Marta şi Dimuleanu. Marta interpretează criza anilor treizeci când ceasul biologic sună la capul tău iar tu încă nu ai pregătit o căsnicie şi un copil la orizont. Pe de altă parte, Dimulanu este emblema omului trecut prin căsnicie şi copii care vrea din nou să simtă aerul vivacităţii tinereşti.
-Din păcate, trăim încă sub vraja marilor începuturi. Despărţirea e tratată drept un accident din care trebuie să-ţi revii cât mai repede. Dar un job nu e o scară. E un cadru narativ. O poveste care te recomandă. Ar trebui să aibă un început promiţător, un sfârşit bun şi, pe cât posibil, un climax interesant.
Ceea ce îi leagă într-unul singur este Doamna. Bolul cu năzuinţe care uneori a strălucit dar deseori ne-a purtat prin viaţă într-o beznă cruntă, în final: Plec! Plec din copilărie, tinereţe, tristeţe, fericire. Plec din cotidian, din loc, de la serviciu. Plec din viaţă.
-You’ ll die, se întoarce deodată matroana oacheşă şi o ţintuieşte pe Marta cu o privire ceacâră. Your number is number four, zice şi îţi ciocăneşte fruntea cu un îndemn de luare-aminte.
-Auzi, mamaie, ia mai uşor cu caii verzi pe pereţi… Până acu’ ne vindeai măgari morţi, spune Dimuleanu şi umbra lui acoperă ameninţător faţa femeii.
-Da’ ce-ai cu mine, frumosule?! Vorbeam şi noi ca-n filme… Hai să-ţi trăiască fata!
Plec de Cristina Andone ne invită în lumea creativităţii izvorâtă din cotidian, din neplănuire. Ne oferă perspective şi ne invită să o alegem pe cea care ni se potriveşte. Tu care personaj eşti? Tu unde vrei să pleci? Tu ce metodă de rămas bun alegi?
Ghicitoarea a avut dreptate. Când trăgeam la sorţi cine s-o mulgă pe Krasna, nefericita câştigătoare este Marta.
-Cum se mulge măgăriţa? întreabă ea, înarmată cu o găletuşă de plastic.
-Invers, îi răspunde criptic Dimuleanu.
Şi Marta înţelege.
Eu încă mă gândesc la petrecerea de despărţire, dar parcă nu-mi vine a sărbători. Scările sunt alunecoase uneori, iar Ema nu prea a bătătorit scările.
-Aici, în Arcă, sunt doar două moduri de a pleca: cel corect şi cel deştept, zise Vera. Cel din urmă este pentru creativi. Primul pentru ceilalţi.
Marta răsuflă uşurată.
-Modul corect înseamnă mai ales echilibru şi transparenţă. Vorbeşte despre planurile tale mai întâi cu şeful direct şi arată-te dispus să stai încă patru săptămâni în companie, dacă e necesar. Faţă de colegi, nu te lăuda, nu bârfi. Arată respect pentru timpul petrecut împreună. Scrie un mail de adio decent, dă o mică petrecere şi pregăteşte nişte cadouri amuzante pentru cei cu care ai lucrat. Nu explica prea mult. Nu te plânge. Nu ezita. Nu veni cu poveşti contradictorii în afaceri, postmodernismul e doar celălalt nume al tulburării bipolare. Modul deştept are reguli diferite.
Alte recenzii de la Cristina Andone:
