În zilele acestea în care suntem tot mai distraşi de diferite activităţi care par foarte, foarte importante ca: noutăţile de pe reţelele de socializare, articolele noi cu trucuri de dezvoltare personală etc., să termini de citit o carte de 530 de pagini poate fi cu adevărat o mândrie.
Romanul Revederea de Helia Rimoga este într-adevăr o operă complexă din perspectiva structurii şi a modului în care sunt prezentate acţiunile, astfel încât să te menţină captivat pe parcursul desfăşurării firului epic.
La început, m-am îngrijorat că nu voi reuşi să o termin, dar deschizând cartea am avut surprinderea să nu simt cum trece timpul pagină cu pagină, fără să simt că vreau să las cartea jos.
Ce mi-a plăcut cel mai mult a fost felul în care fiecare din cele şase părţi ale cărţii are un stil diferit, cu o constantă – transparenţa prezentării acţiunilor şi a caracterelor personajelor. Naratoarea descrie clar şi fără ocolişuri atât părţile bune, cât şi cele negative ale fiecărui tipar care apare pe parcurs.
“Nu mare mi-e surprinderea – abia acum văd, săracul nea Ghemiș, are o ditai cocoașa în spate! De-aia e de râsul satului. Și mai are și așa un nume. Dar și ce prenume! Ce coincidență, gândesc. Totuși, dacă numele mare exprimă o trăsătură de familie, cel mic este pus de o mamă și de un tată, dacă nu și de un naș și de un funcționar de la primărie” (pag. 22)
Pe timpul lecturării am avut ocazia să călătoresc în diferite trepte sociale, să mă identific cu un număr mare de personaje şi totodată să experimentez diferite trăiri mai frumoase sau mai puţin fericite:
“…mama nu s-a mai întors niciodată de la înmormântarea Bunicii Carolina. Au trecut zile, nopţi şi săptămâni. Nina şi familia ei au sperat în zadar că li se va da un semn, iar când după atâta timp n-au aflat nimic, Tata s-a dus la miliţie şi a cerut să fie căutată soţia lui. A fost răpită de vreun criminal? A avut un accident? Zace la vreun spital? O fi venit în Bucureşti noaptea şi o fi căzut în vreun canal?” (pag. 175)
Modul de expunere predominant este naraţiunea, printre care se intercalează dialogul cu replici remarcabile. Cea mai savuroasă parte a romanului mi s-a părut limbajul:
“Capra aia mare are şaptesprezece ani.
– Chiar şi aşa, sunt minore, nu le primeşte nimeni la hotel.
– Atunci n-ai decât să iei tu camera, şi să stai şi tu cu ele dacă vrei să le păzeşti, că eu în casă la mine nu le primesc.
Am luat un apartament cu două camere la un hotel din centru, şi am stat cu ele şi cu Martha trei zile.” (pag. 298)
Simplitatea şi onestitatea pe care le-am simţit printre rânduri, m-au ajutat să reflectez la felul în care s-au schimbat lucrurile din 1958, data scrisorilor Verei către Puicuţa (prima parte) până acum, la nivelul calităţii sufletului uman.
Filă cu filă am reuşit să mă conectez cu naratoarea şi am avut un sentiment de încredere, că mă aflu printre personaje care, indiferent de consecinţă mi-ar spune adevărul.
Recomand cartea celor care simt că devenim tot mai superficiali şi distanţaţi de esenţa noastră umană, pentru reconectarea cu ceea ce înseamnă viaţă trăită, viaţa în acţiune, când te simţi eroul poveştii tale, nu un spectator.
Alte recenzii de la Helia Rimoga:
