„Laila, scumpa mea, singurul duşman pe care nu îl poate dovedi un afgan este el însuşi.”
Scris într-un stil fermecător şi captivant, Spledida cetate a celor o mie de sori de Khaled Hosseini ilustrează destinele a două femei din lumea arabă, dintr-o perioadă care a lăsat urme profunde în istoria Afganistanului – ocupaţia sovietică.
Încă o poveste care descrie soarta cruntă a multor femei din această lume care refuză cu vehemenţă să evolueze. O lume dominată de ură, tradiţionalism, conflicte tribale, fanatism mascat în ascensiunea către putere. O lume în care femeile sunt reduse la statutul de obiect casnic şi „producător” de alte fiinţe umane. O lume în care educaţia nu are ce căuta în gândurile şi în vocabularul oamenilor de rând. O lume… cu multă lume de neînţeles, pe scurt.
Ne întoarcem la începutul anilor ’60, unde mai întâi o cunoaştem pe Mariam, un copil din afara căsniciei, care este marcată de un destin… tipic femeilor din această societate, obligată să se mărite la cincisprezece ani cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea. Viaţa alături de el este destul de previzibilă, în sensul că nefericirea şi umilinţele fac parte din ordinea zilei.
Avansăm până în anul 1978, în care a avut loc lovitura de stat (o altă ambiţie rusească)… dar şi naşterea Lailei, Frumuseţea Nopţii, cea de-a doua personalitate importantă a acestei cărţi. Un personaj care mi-a dat speranţa că va fi altfel pe parcursul povestirii.
Ca o concluzie, cartea merită citită… dacă nu eşti deja familiarizat cu mentalităţile şi vieţile oamenilor din lumea arabă şi dacă te interesează istoria/ istoriile lor. Personal, exceptând povestea războiului civil derulat pe fundalul cărţii, subiectul în sine (destinul femeilor) nu reprezintă un element de noutate, cât mai degrabă… un element de frustrare.
„Mie mi se pare o prostie, ba chiar una foarte periculoasă, toată vorbăria asta cu eu sunt tadjic şi tu eşti paştun şi este hazar şi ea este uzbecă. Suntem cu toţii afgani şi numai asta ar trebui să conteze.”
