Necruțător și totuși echidistant, penetrant și uluitor francezul Pascal Bruckner, unul dintre filosofii de actualitate, adept al neosartreianismul existențialist, incisiv și încolăcitor, impregnează peste colile din ” Tentația inocenței” absurda necesitate a autovictimizării, deși termenul de absurd nu o să vi se pară tocmai îndreptățit după ce veți citi această carte.
Năucitoarea întrebare de la începutul cărții ” este legitimă libertatea prin eliberarea totală de rigorismul societății?”, care, deși nerostită în mod direct și totuși sâsâită, sugerată, însoțită mai mereu de argumente și fapte din istorie, cu argumente pro și contra, devine justificabilă, ba chiar primordială.
Bolnăvicioasa necesitate a autovictimizării, uneori ca mijloc de captare a atenției celorlalți, alteori ca o aureolare a unui contondent narcisism, duce la secularizarea conjugării între zborul rectiliniu al ateismului și șoaptele unui raționalism adeseori mult prea oportunist.
Este renunțarea la dogme începutul derivei? Cu siguranță că da, cu precădere într-o societate în care omul se crede unic și care, după asidue căutări zbuciumate, se descoperă a fi fost doar un oarecare, însă, mai ales, pentru că a te crea înseamnă mai întâi a te copia, iar dependența de confort oscilează tendențios între necesitate și opulență.
Într-un secol în care teama de plictis a născut dependența de autograf ilogicul consumerismului naște comportamente neverosimile, preschimbând pedagogia în teologie. Din toate acestea rezultă paradoxul libertății, acela de a fi mereu dependent de ceva.
Neîntrerupta invocare a inocenței copilăriei în numele vindecării sau a cicatrizării, alături de faustismul nostalgiei și a corozivității sentimentului de ireversibilitate, duce la tăioasa concluzie că victimizarea este versiunea coloristă a privilegiului într-o continuă șubrezire a identității proprii.
Lectură plăcută!