Am primit volumul Prietena mea genială de la o prietenă foarte dragă. Cartea a stat o vreme pe la ea, am tot amânat să ne întâlnim din cauza pandemiei, până la urmă am stabilit o întâlnire în parcul Cișmigiu.
Cartea a mai rătăcit o vreme prin locuința mea, ba pe măsuța din sufragerie, ba pe comoda din dormitor, ba în biblioteca din sufragerie. Îmi propuneam să o citesc, dedicația mă emoționase, prietena mea aștepta să afle dacă alesese o carte pe gustul meu. Dar ceva se întâmpla, nu reușeam să o deschid. Am început o altă carte, apoi nu am mai avut timp pentru lectură, a trecut anul fără să o încep.
Asta până într-o dimineață, când m-am trezit speriată din somn. Era cinci dimineața, niciun zgomot nu tulbura liniștea în blocul nostru. Am căutat o carte și prima care mi-a atras atenția a fost cea primită în dar. Numele autoarei, Elena Ferrante îmi era necunoscut, nu auzisem de ea.
De la primele pagini m-am conectat la povestea celor două prietene, Lila și Elena. Le-am urmat prin cartierul din Napoli, am început să le cunosc vecinii, prietenii, învățătoarea exigentă. Am aflat detalii despre familiile lor, despre problemele materiale cu care se confruntau.
Povestea, care debuta prin anii ’50, m-a captivat și am căutat pe net detalii. Nu, nu era o carte de memorii, dar cu siguranță era o aventură frumoasă, cu suișuri și coborâșuri, ca în viața reală. Era primul volum din Tetralogia Napolitană, mi-am propus să comand și celelalte volume (Povestea noului nume, Cei care pleaca și cei ce rămân și Povestea fetiței pierdute). Le-am citit și nu mi-a părut rău. Din punctul meu de vedere, deși cărțile se comercializează separat, ele alcătuiesc un întreg, pentru a te bucura pe deplin de poveste trebuie parcursă întreaga tetralogie.
Ce am observat deosebit față de alte romane, în primele pagini ale fiecărui volum, sunt prezentate personajele, ca la o piesă de teatru. Sunt câteva referințe legate de principalele familii implicate, ajutându-l pe cititor să înțeleagă faptele semnificative pentru firul narațiunii.
Povestea descrie rând pe rând copilăria cu primii ani de școală, adolescența, tinerețea, maturitatea, bătrânețea – povestea chinului sufletesc al celor două prietene.
Ele cresc și intriga se complică. Viețile lor curg o vreme împreună, se împletesc, se despart dar se regăsesc. Elena are șansa să își continue studiile fiind sprijinită de învățătoare. Lina este creativă și silitoare, dar nu găsește ajutor și nici nu e dispusă să accepte vreun compromis.
În paralel este prezentată schimbarea societății, a mentalităților, a orașului. Lumea s-a transformat alături de ele. Am cunoscut modul de trai al celor învățați, al celor bogați dar și al celor de la periferie, indiferent dacă erau răufăcători cu bani mulți sau oameni simpli, săraci.
Unele personaje ies din cadru, dar altele noi apar, pe măsură ce Lenuccia și Lina se maturizează, cunosc alți oameni, se îndrăgostesc și își întemeiază propriile familii.
În fundal există detalii privind scena politică, apar pe rând susținători ai poporului, funcționari ai statului, reprezentanți ai fasciștilor, ai comuniștilor, ai socialiștilor, dar fără a face propagandă vădită vreunui regim.
Cinematograf, romane, opere de artă? Ce repede se schimbau oamenii, interesele lor, sentimentele lor. Fraze bine orânduite care sunt înlocuite de alte fraze bine orânduite. Timpul e o curgere de cuvinte coerente doar în aparență, cu cât cineva are mai multe la dispoziție, cu atât le învălmășește mai mult.
Povestea m-a transpus într-o altă lume, autoarea își provoacă personajele la tot felul de discuții, ele se înfruntă și scot la lumină diferite idei, prin discursuri logice, dar uneori contrare.
Spre finalul ultimului volum, trecuse jumătate de secol de la debutul întâmplărilor, Elena prezintă o discuție dintre prietena și fiica ei Eu stăteam să ascult, dar uneori rămâneam perplexă. Da, Ima se liniștise, dar numai pentru că Lina îi prezenta un flux continuu de splendori și mizerii, într-un Napoli ciclic unde totul era minunat și totul devenea cenușiu și smintit și totul strălucea ca nou. Ca atunci când un nor aleargă prin fața soarelui și pare că soarele e cel care fuge, un disc timid, palid, gata să se stingă dar care iată, odată risipit norul, brusc redevine orbitor și trebuie să-ți ferești ochii cu mâna, atât de tare strălucește.
Mă întristasem și mă bucurasem alături de personaje preț de câteva săptămâni, mi-a fost greu să mă despart de ele. La urma umelor, prin intermediul poveștii am retrăit o viață de om. De fapt, nu una, ci mai multe.
Alte recenzii de la Elena Ferrante:
