Am citit multe opinii despre această carte, nu toate favorabile care au generat la rândul lor multe comentarii cu păreri pro și contra. Eu am adorat Zuleiha și cu greu am terminat Copiii de pe Volga, și am plecat la drum cu inima strânsă să nu fiu și a doua oară dezamăgită. Și, haleluia, nu-s deloc. Părerea mea este ușor romanțată, chiar dacă nu mă consider deloc o romantică. Și este așa pentru că m-am îndrăgostit din prima clipa de cuplul Deev-Belaia, de când a spălat-o pe picioare, că inima părea prea neagră și strica apa degeaba și a azvârlit-o pe ea cu toată vrajba ca să o domine, dar și ca să stingă focul ce-l cuprindea când zărea picioarele alea lungi, subțiri și cu genunchi ascuțiți ce se ițeau din lenjeria bărbătească dintr-o poziție care nu lăsa mai nimic în voia imaginației. Guzel știe să te copleșească cu imagini dure și crude, știe să-ți stoarcă toate lacrimile care stau deja să cadă în colțul ochiului. Femeia știe cum să le zică ca să-ți frângă sufletul și să-ți plesnească mila pe nas.
Despre ce este vorba? In „Trenul spre Samarkand„, ii gasim pe – Deev naiv și sufletist, și Belaia, aspră, deșirată și lipsită de inimă, femeia de piatră, dușmanul lui Deev. Belaia care nu-i femeie, e vampir, suge doar sânge de copil și acuși are 500 pe mână pentru câteva săptămâni până la Samarkand. Deev slab, impresionabil, nevricos, sensibil ca o domnișoară și Belaia, frumoasă, sărutată de foc, și aspră ca piatra ponce. Deev vrea s-o încalece și nu vrea, trupul zice una și mintea zice ba. Măcar s-o spele pe picioare că sufletul e prea negru să-i mai scoată față. Femeie de dorit, dar niciodată de iubit.
Ăștia doi pleacă la drum cu un convoi de 500 de copii desculți, încălțați doar până la gară, de împrumut, cu bocancii soldaților din garnizoană. La Samarkand e cald și bine, n-au nevoie de bocanci, doar până la gară. Știu că s-a contestat aceasta scenă: copii în bocanci de armată🙄, dar mie mi-a plăcut tare și m-a sensibilizat. Cred că am considerat-o o metaforă. O lume care nu mai e pe măsură copiilor, copii maturizați forțat, copii fără copilărie…genul asta de gând mi l-au adus acești bocanci în care intră copiii până la gât. Multumesc Libris.ro pentru carte.
Deev și dușmanii lui subalterni. Omul munte, nu doctor, felcer, felcerul Bug. Cărunt, dar puternic ca un bou, impozant, dar gârbovit, cu palmele ca două lopeți, bătrân, dar iute, cu ochii vioi și capul limpede. Și bucătarul, negru ca un cărbune căruia îi cam prisosea tinerețea. Memelea care nu vorbea rusește doar înțelegea, mai greu, dar înțelegea până la urmă. Și surorile sociale, guri curbate, degete noduroase, aspre și tăcute, aduse de spate, dar începătoare toate. 11 bucăți, prea puține, dar decât deloc..și prințesa persană, pardon tătăroaică..specialistă în ihtiologie, fix ce-i trebuia lui Deev…și Deev, moale ca o cârpă pentru el, dar fiară pentru alții. Este o scriere care stoarce emoții, asta caută, sensibilizarea la maximum a cititorului și cu mine a reușit. Adică-s conștientă că unele scene sunt voit și exagerat lacrimogen gândite, dar tot nu m-am putut abține…
Un bătrân în al optulea deceniu, un cârd de cloști vârstnice și un bucătar mut și prostănac, efectivul lui Deev…aaaa și Belaia, sângele care să pună mașinăria în mișcare, argintul viu, aspră și tăioasă ca o baionetă. Toiagul lui Deev, inchiziția în fustă, omul care să-l ridice când va cădea și să-l scuture până își revine în simțiri, mâna puternică și lungă care-i stă balustradă când aproape pică sau simte nevoia să se arunce din tren.
Spre Samarkand, spre soare și pâine…500 de copii, smulși din ghearele morții și foametei, plecați cu un tren către o gară aflată la 4000 de verste, unde îi așteaptă viața.
Am plâns când Deev a mutat cămășile în vagoane, alea puturoase și peticite, comoara lui primită de la Academie, dar fierbinți ca inimile de ruși. No, ce să zic, îs cam prostuță, cel puțin așa mă simt când mă gândesc la ce a făcut cartea asta cu mine, dar aș mai citi-o o dată să văd dacă mă stoarce ca pe lămâie și a doua oară.
Pentru că asta a vrut Guzel Iahina, să tragă o graniță între bine și rău, între urât și frumos, între cruzime și bunătate. Să le pună pe balanță pe alea bune și pe alea rele, fiecare pe talerul ei să vedem încă o dată care se scufundă și care stă deasupra, prea ușoară și prea fragilă. Într-o vreme în care chipul vieții e acoperit de moarte, când foametea pândește și om, și copil, și femeie și bătrân există speranță, umanitatea încă nu a murit și își ițeste capul speriat din mormanele de noroaie amestecate cu sânge. Da, Deev are noroc și da, prea îi ies toate, dar nu asta e povestea, povestea stă în alea 500 de porecle, fiecare cu povestea ei, stă în cântecul Fatimei, în gropile săpate de Deev, în optimismul lui Bug, în ochiul orb al lui Zagreika, în cașa lui Memelea și în îndărătnicia aprigă a Belaiei.
Este despre cum merge fiecare mai departe cu trauma războiului în cârcă. Unii își plâng de milă, unii încearcă să uite, unii își împietresc inima, unii se învinuiesc, dar fiecare în parte încearcă să-și spele din păcate în felul lui și să aducă un pic de mângâiere acolo unde destinul a lovit prea crud și prea devreme.
De ce moartea și boala erau întotdeauna cu prisosință, iar viața, atât de puțină?
Alte recenzii de la Guzel Iahina:
Incep sa înțeleg ce ai zis că trebuie să o citesc.
Ti-o trimit!!😏