Ludmila Ulițkaia ne poartă deliberat în acest volum de povestiri, unsprezece la număr, de-a lungul unei axe simbolice trup-suflet, pentru a evidenția granița subtilă dintre materie și spirit. Căci, cum ne spune dânsa: Despre trup știm mult mai multe decât despre suflet. Nimeni nu poate desena o hartă a sufletului. Doar zona de hotar poate fi uneori sesizată. Și, cu cât trăiești mai mult, cu atât această zonă te atrage mai puternic înspre ea.
Dacă ați mai citit această autoare, știți că stilul ei integrează accente din zona de realism magic, iar unele din aceste povestiri nu fac rabat de la această formulă.
Ce temă au în comun aceste povestiri? Iubirea, moartea sau pur și simplu existența, cu toate banalitățile și profunzimile ei, sunt temele fundamentale care leagă între ele povestirile din Trupul sufletului, de Ludmila Ulițkaia – abordate cu un fin iz de realism magic, presărat cu umor negru și profundă umanitate.
Moartea e inclusă în ritmul poveștii, ca un pas firesc în ritmul vieții – exact ca nașterea, iubirea, despărțirea.
Prin moarte, sau meditația la ea, unele personaje se apropie tot mai mult de regăsirea sufletului, și de o transmutare graduală în gândurile, visele, gesturile celor care i-au iubit.
Astfel, volumul Trupul sufletului devine, paradoxal, o carte despre viață, scrisă în prezența morții.
Deși nu tuturor povestirilor le-am înțeles pe deplin direcția, majoritatea m-au impresionat profund. Mai ales cele în legătură cu moartea.
Ludmila ne arată îngăduitor că nu toți oamenii sunt pregătiți să moară – și nici nu trebuie să fie.
Personajele ni se dezvăluie în toată splendoarea vulnerabilităților lor.
De exemplu, în una din povestirile mele preferate, Alisa cumpără moartea, Alisa, o femeie singuratică, de 64 de ani, făcea parte din genul rar de oameni care știu cu precizie și ce vor, și ce nu vor cu nici un chip.
În timp ce majoritatea femeilor din jurul ei aveau frici în legătură cu singurătatea, sau lipsa de urmași, ea se temea cel mai mult de frica de a fi fi sub puterea cuiva. Căci a rămas marcată de sinuciderea mamei ei, din cauza unei obsesii prostești. Dar gândul neliniștitor al morții a început să-i încolțească tot mai perfid în minte, după ce a zăcut un timp, pierzându-și cunoștința, în apartamentul ei tăcut, lipsit de vocea altui suflet. Atunci decide să-și cumpere moartea. Dar viața are alte planuri pentru ea și îi arată că încă nu o dă morții..
Cutiuța cu barbituric stătea în sertarul mesei, dar acum Alisa nu mai putea să se folosească de cadoul de nuntă al soțului ei. Adică teoretic putea. Cândva… când împrejurările aveau s-o ceară.
O altă povestire care m-a impresionat a fost Autopsia. Kogan, un medic pensionat, anatomopatolog de profesie, era un om rațional, lipsit de rătăciri metafizice – până într-o zi, când dă peste un caz ieșit din comun: un cadavru cu o tulburătoare anomalie fizică. Anatomia acelui trup îi deschide, neașteptat, porți către o realitate necunoscută până atunci. De fapt, îl ghidează spre suflet, spre marea plecare, după o viață întreagă în care studiase doar carnea.
În Aqua Allegoria, Ulițkaia ne arată cum Sonia, un personaj aproape șters pentru cei din jur, transcende limitările trupești și se metamorfozează într-un fluture – o prezență care nu dispare, ci plutește, pentru că sufletul nu se pierde, chiar dacă trupul a dispărut de mult…
Alte recenzii de la Ludmila Ulițkaia:
